Trăim într-o vreme în care oamenii sunt tot mai îndepărtați, cu sufletul, unii de alții. Vedem cum dezbinarea pătrunde în familii, în comunități, în societate și, trebuie să o recunoaștem, chiar în viața bisericească. În locul dialogului se instalează judecata; în locul ascultării – reacția emotivă și grăbită; în locul înțelegerii – ura și resentimentul.
Dezbinarea se naște din răni nevindecate, din cuvinte nerostite la timp, din păreri și orgolii apărate cu înverșunare.
Dar Domnul Hristos ne cheamă pe o altă cale: calea comuniunii. Comuniunea nu înseamnă să gândim toți la fel, ci să rămânem împreună chiar și atunci când gândim diferit. Ea se întemeiază pe iubire, pe răbdare și pe adevărul spus fără violență. „Fericiți făcătorii de pace” nu se referă la cei care evită orice tensiune, ci la cei care refuză să lase ura să prindă rădăcină în inimă.
Să ne cercetăm inima: nu purtăm în ea supărări? nu este ea plină de îngâmfare? nu am lăsat orgoliile să o împietrească, gândind că, dacă iertăm, dăm dovadă de slăbiciune?
Dar iertarea nu este o slăbiciune. Este un act de libertate. A ierta nu înseamnă a justifica răul, ci a refuza să lași răul să te stăpânească. Într-o lume dezbinată, creștinul este chemat să fie punte, nu zid; martor al păcii, nu amplificator al conflictului.
Poate nu putem schimba tensiunile mari ale lumii în care trăim, dar putem începe cu propria inimă. Acolo unde resentimentul se transformă în rugăciune, iar judecata în milă; acolo unde omul alege pacea, se face loc lucrării lui Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin
