De multe ori aud cum cineva spune, cu mirare sau cu reproș, despre o persoană care merge la biserică: „Păi și acesta, care a furat (a omorât, a curvit, a lenevit) merge la biserică…”. În spatele unor astfel de cuvinte se ascunde, adesea, neînțelegerea unui adevăr esențial: biserica nu este locul celor fără de greșeală, ci al celor care caută vindecare.
Cu atât mai mult Biserica nu este sala de judecată a oamenilor. Nu intră în ea cei care se cred drepți, ci cei care știu că au căzut și doresc să se ridice, cei care recunosc că au nevoie de iertare, de îndreptare, de har.
Viața duhovnicească nu este o linie dreaptă, fără poticniri. De multe ori, pe acest drum, cădem. Uneori din slăbiciune, alteori din neatenție, din grabă sau din prea multă încredere în noi înșine.
Dumnezeu cunoaște neputința firii omenești și știe cât de fragili suntem. Ceea ce așteaptă de la noi este tocmai această ridicare. O ridicare smerită, sinceră, însoțită de pocăință și nădejde.
Adesea, după o cădere, cel mai greu lucru nu este păcatul în sine, ci deznădejdea care vine după el. Gândul că „nu mai are rost”, că „nu mai pot”, că „Dumnezeu nu mă mai primește”. Dar tocmai aici se ascunde o ispită subtilă: să rămânem la pământ, să nu mai avem curajul de a ne ridica.
Dar Hristos nu ne întreabă de câte ori am căzut, ci dacă suntem dispuși să ne ridicăm încă o dată. În ochii Lui, fiecare ridicare este o victorie.
Postul este tocmai acest timp al ridicării. Nu al perfecțiunii afișate, ci al revenirii sincere.
Să nu ne înfricoșăm de căderile noastre, ci de nepocăința care ne ține departe de ridicare; căci Dumnezeu nu părăsește pe cel ce, cu inimă smerită, se întoarce către El.
Pr. Octavian Moșin
