De multe ori, atunci când cădem în vreun păcat, cel pe care dăm vina cel mai uşor este trupul nostru cu neputinţele lui. Uităm însă că toate cele păcătoase se zămislesc mai întâi în minte şi păstrarea lor acolo, convorbirea noastră cu ele ne pot aduce într-o ipostază riscantă, periculoasă. De aceea scoaterea gândurilor care ne-ar putea dezorienta duhovniceşte este indispensabilă pentru păstrarea curăţiei sufleteşti şi trupeşti.
Într-o zi, pe când se aflau în călătorie şi se pregăteau să treacă peste un râu care ieşise din matcă, doi călugări au văzut o femeie de o frumuseţe rară, care i-a rugat s-o ajute a trece şi ea peste apele învolburate. Trebuia neapărat să treacă dincolo pentru a veni în sprijinul tatălui ei care era bolnav. Fiind singură şi neajutorată, nu îndrăznea să încerce.
Primul călugăr, fără măcar să asculte vorbele tinerei femei, a intrat în apă şi a trecut dincolo. Se temea că atingând-o s-ar fi expus unei prea mari tentaţii. Dar cel de-al doilea monah s-a comportat altfel. A luat femeia pe braţe şi cu multă grijă a trecut-o până la urmă pe malul celălalt. Aceasta i-a mulţumit şi s-a îndepărtat în grabă. Cei doi călugări şi-au văzut mai departe de drum. Au mers în tăcere câteva ceasuri. Deodată, primul călugăr, care nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea, îl întrebă pe tovarăşul său de drum: „Cum de ai putut să o iei pe braţele tale pe tânăra aceea? Nu te-ai gândit că te-ai putea ispiti? Şi apoi, noi am făcut un jurământ, acela de a nu ne atinge de femei. Nu ţi-e teamă că ai călcat făgăduinţa dată lui Dumnezeu?“
Uitându-se puţin mirat la fratele său de nevoinţă, al doilea călugăr i-a răspuns însă: „E adevărat, eu am purtat pe braţe pe femeia aceea cât timp am trecut-o râul, dar tu se pare că nici acum nu ai scos-o din minte“.
Sursa Ziarul Lumina
