Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?! tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:
“Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”
Fără niciun fel de dorință de a intra într-o polemică menită să aducă “mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă” (I Timotei 1, 4), voiesc să întăresc niște lămuriri cu privire la această întrebare.
Întâi de toate a despărți Sfânta Liturghie de rostul și legătura pe care aceasta le are cu întreaga lucrare liturgică a Bisericii, în care se înscriu toate celelalte slujiri precum: citirile, rugăciunile, molitvele, acatistele, Sfântul Maslu sau toate celelalte Sfinte Taine și ierurgii, mi se pare o gravă eroare. Aceasta pentru că prin toate lucrările sfinte și sfințitoare ni se împărtășește Dumnezeu în taina voii Sale, după măsura deplinătății revărsării harului. Nu putem crede că Sfânta Liturghie începe sau sfârșește vreodată în aceste Lucrări, ci ea continuă perpetuu contextualizând sensurile acestora. În slujba Bisericii noi participăm la o Taină continuă, o mereu prezentă Liturghie existențială care umple precaritatea timpului nostru și ne așază în starea de comuniune cu ceilalți. Din acest punct de vedere nu putem afirma că anumite nume, excluse de la pomenirea liturgică, ar trebui asociate altor slujbe bisericești, întrucât, și într-un caz și în celelalte, avem de-a face cu actul împărtășirii de Viața lui Dumnezeu.
A doua eroare a acestui îndemn pe care unii îl fac credincioșilor, de a nu scrie nume de păcătoși în pomelnicele pe care aceștia le pregătesc spre a le încredința preotului la Sfânta Liturghie, introduce grava ispită de a transforma pe credincioși în judecători. Adică, în loc să fie creștinul liniștit în cele ce are de pomenit, lăsând inima să plângă pentru fiecare dintre cei vii sau dintre cei morți, pentru dureri arzând sau pentru cele stinse, el trebuie să stea la divanul judecății, în locul lui Dumnezeu, ca să-și frământe mintea în greaua ispită de a vedea cu ochii minții păcatele fiecăruia, spre a vedea dacă se cuvine sau nu se cuvine să treacă pe cineva dincolo de vama cercetării – în vrednicia de a fi scriși în cartea celor vii sau a celor morți. Acestora le spun că nici mijlocirea pentru vreun credincios și nici împărtășirea nu sunt premii pentru bună purtare, ci îndelungi milostiviri ale lui Dumnezeu pentru noi cei păcătoși.
Voiesc să-i rog, cu durere, pe cei ce-și ispitesc credincioșii cu astfel de îndrumări înșelătoare, să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).
Adepții părerii că la Sfânta Liturghie nu pot fi pomenite numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie, se înconjoară de referințe de autoritate precum: Arhimandritul Nicodim Sachelarie – Pravila bisericească; Ioanichie Bălan – Călăuza Ortodoxă în Biserică; Părintele Cleopa Ilie – Predica la Duminica a XXIV-a după Rusalii (”Despre cei adormiți în Hristos”) și alții, fără să înțeleagă exact spiritul îndrumărilor arătate la cei mai sus menționați. Nu îmi propun să epuizez aici fiecare referință în parte, întrucât va trebui să mențin anumite proporții ale abordării, însă, vreau să semnalez faptul că în mod prevalent părinții amintiți mai sus subliniază ideea că în cadrul Sfintei Liturghii trebuie pomeniți doar membrii Bisericii Ortodoxe, adică nu și cei care au apostaziat de la credință, ateii, eterodocșii, vrăjitorii, fermecătorii, păgânii, hulitorii de Dumnezeu sau – în cazul celor decedați – sinucigașii. La o privire generală asupra problemei observăm că o astfel de îndrumare este corectă, cel puțin în litera ei. Mai vedem, însă, că fie din prea mare râvnă, fie din dorința de a înfricoșa pe cei ce stăruie în greșeli, fie din exces de zel, în mod cu totul nejustificat, la această listă se adaugă și categoria unor păcătoși care nu au ajuns încă în afara Bisericii și nici nu sunt excomunicați, adică acei oameni stăpâniți de păcate grele despre care nu se știe dacă s-au vindecat sau nu – și acest fel de a privi lucrurile este o gravă eroare.
Dacă credem că cei stăpâniți de păcate grele nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie, ne întrebăm atunci – nu cumva îl nesocotim chiar pe Hristos Cel ce mărturisește “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Luca 5, 31-32) ?!
Nu am să insist aici asupra definițiilor păcatelor grele sau de moarte în categoria cărora intră păcatele capitale, păcatele împotriva Duhului Sfânt și păcatele strigătoare la Cer. Am să amintesc doar faptul că aproape fiecare dintre noi suntem pe treapta cea dintâi a unor păcate capitale (socotite grele) cum ar fi: mândria, din care se nasc ambiția, încrâncenarea, slava deșartă sau vanitatea; apoi păcate ca avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, beția, mânia, lenea, dezgustul și nepăsarea. Dacă pentru păcate ca acestea nu vei putea pune la pomelnic pe cineva, apoi cred că mai bine de jumătate din populația bisericească va rămâne pe-afară și nu în cele dinăuntru. Să ne întoarcem însă la socotința cea dreaptă a lucrurilor.
Biserica Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este așezământul curat și sfânt nu pentru oamenii cei ce se adună acolo la rugăciune, ci pentru harul care lucrează în ea. Biserica nu este știrbită de sfințenie și de curăție nici din pricina păcatelor personale ale unora dintre slujitori și nici din pricina păcatelor credincioșilor. Pentru toate acestea fiecare va da seama înaintea dreptului Judecător. Alcătuirea pomelnicelor pentru slujbele Bisericii nu trebuie să se transforme în prilej de judecată. Nu toate păcatele grele se constituie ca impedimente împotriva comuniunii Bisericii, ci doar hula împotriva Duhului Sfânt. Trebuie să subliniem adânc în conștiința Bisericii faptul că păcătoșii au nevoie de Dumnezeu, de pocăință, de iertare, de comuniune și de îndreptare. În schimb, aceia care se află sub osânda păcatului hulei împotriva Duhului Sfânt, din nefericire, nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie. Înțelegem aceasta chiar din mărturia Domnului Hristos care zice:
“Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”(Matei 12, 31-32).
Vom face pe mai departe distincția între «păcatele împotriva Duhului Sfânt» și «hula împotriva Duhului Sfânt». Cred că eroarea strecurată în îndrumarea privind interdicțiile la pomenire își are sorgintea în neînțelegerea corectă a acestei deosebiri. Pentru a înțelege mai exact care poate fi distincția între starea de păcătoșenie supusă schimbării și vindecării prin pocăință și iertare, și definitiva dispoziție păcătoasă care îl așază pe om în afara limitelor de vindecare, dincolo de care nu se mai poate mijloci îndreptarea sa, va trebui să vedem ce anume deosebește păcatele de orice fel, care se pot ierta, de hula împotriva Duhului Sfânt, care nu se poate ierta.
Păcatele – înțelese ca încălcări ale comandamentelor morale – sunt săvârșite în împrejurări diferite, având în spatele lor motivații și tentații diverse. După context, după consecințe precum și după starea de conștiință implicată în săvârșirea lor, acestea se înscriu într-o anumită ierarhie a gravității. Vedem din textul de mai sus că însuși Mântuitorul stabilește linia de demarcație între ce anume poate fi iertat și ceea ce nu poate fi iertat, și încercăm să înțelegem de ce există totuși o limită în privința iertării pe care o dă Dumnezeu omului ?!
– Păcatele comise împotriva nădejdii: încrederea semeață și nemăsurată (fără discernământ) în harul și îndurarea (iertarea) de la Dumnezeu; pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu;
– Păcatele comise împotriva dragostei: nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și pentru faptele bune săvârșite de el.
Dacă prima categorie reclamă un anumit fel de vizibilitate, adică dovedirea publică a necredinței prin arătarea efectelor, celelalte categorii se pot consuma adesea în taină, fără ca cineva să poate fi vădit în mod public că ar fi ancorat în realitatea lor. Abia în cazul pierderii nădejdii urmările pot fi văzute, dacă cel cuprins de deznădejde arată aceasta în vreun fel. Așadar, în toată această problemă pe care o ridică rigoarea modului de alcătuire al unui pomelnic, vom reține rațiunea unora dintre părinții despre care vorbeam mai devreme (Nicodim Sachelarie; Ioanichie Bălan; Ilie Cleopa și alții), care iau drept motiv al refuzării pomenirii păcatele săvârșite împotriva credinței, nădejdii și dragostei – socotite a fi păcate împotriva Duhului Sfânt – și poruncesc credincioșilor să se abțină să treacă în pomelnicul de la Sfânta Liturghie păcătoșii robiți de acestea.
Spuneam mai devreme că pentru lămurirea întrebării ar fi bine înțelegem deosebirea între păcatele împotriva Duhului Sfânt și hula împotriva Duhului Sfânt. În vreme ce aproape toate păcatele atentează împotriva Duhului Sfânt sălășluit în noi, dar nu reușesc să ne despartă de îndurarea și iertarea lui Dumnezeu – dacă ne căim și ne mărturisim și ne îndreptăm, hula împotriva Duhului Sfânt ne desparte definitiv de Dumnezeu și de condiția iertării și îndreptării. Hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32), nu pentru că Dumnezeu nu ar dori aceasta, ci pentru că blasfemia sau hula creează în conștiința omului un dezastru emoțional care deteriorează definitiv capacitatea sau disponibilitatea căinței. Ajuns în această situație reflexele morale ale hulitorului dispar definitiv, creându-se în inima lui o definitivă predispoziție spre nepocăință care îl proiectează în afara limitelor în care s-ar mai putea face vreo mijlocire pentru el. Altfel spus, hulitorul Duhului Sfânt trăiește anticipat starea de iad, conștiința lui pervertită fiind anexată urii neostoite a demonului care îl stăpânește, blocată în neputința de a mai putea iubi vreodată. Prin hulă blasfematorul alungă din constituția sa spirituală, cu bună știință și răutate, însăși așezarea Duhului Sfânt în făptura sa. Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu este cel care își închide izvorul bunătății și al iertării pentru un astfel de om, ci hulitorul însuși se lipsește pe sine de resursele de a mai putea schimba în sine dispoziția sa de întoarcere de la această stare.
În afara capcanei acestui blocaj moral, în chip deplin, prezența Duhului Sfânt în viața noastră dă mărturia filiației noastre spirituale, după cum mărturisește Scriptura: “Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”(Romani 8, 14-16). Așadar, Duhul Sfânt este nu numai garanția înfierii noastre de către Dumnezeu, ci și sprijinitorul neputințelor noastre: “Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 25, 26).
Vorbim aici despre limita până la care rămâne în om sălășluirea Duhului, spre a putea purta noianul slăbiciunilor și al neștiinței noastre către prefacerea îndreptării și a cunoștinței de Dumnezeu. Această limită este hula adusă Duhului Sfânt.
Dacă păcatele care atentează la lucrarea Duhului asupra făpturii noastre nu pot birui până în sfârșit dorința noastră de îndreptare, înseamnă că încă avem șansa păstrării acelei rugăciuni a Duhului pentru noi – fapt care justifică deplin rațiunea așezării numelui nostru la pomelnic. Dacă însă se va depăși granița aceasta, totul este pierdut. Așadar limita nu e pusă de Dumnezeu, ci este pusă chiar de dorința noastră de îndreptare și de stăruința întoarcerii – acest fapt fiind, în mod cu totul și cu totul neașteptat, legat de resursele intime ale persoanei umane și nu de o legiferare exterioară, așa cum vor să pară aceste îndrumări referitoare la alcătuirea pomelnicelor. De pildă, chiar și în cazul așa-numitelor păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care vorbește manualul, observăm că prin îndreptarea voinței se biruiește alunecarea firii: luăm cazul ucenicului Petru care a păcătuit împotriva credinței lepădându-se de Hristos, dar s-a întors, și a fost primit de Mântuitorul în lucrarea apostolatului, ca unul dintre cei mai râvnitori mărturisitori ai Adevărului creștinătății; cazul lui Saul, care, pornit să prigonească creștinii, va avea parte de revelația de a-L cunoaște pe Hristos și de a deveni Apostol al neamurilor, sub numele de Marele Pavel, iscusit propovăduitor al credinței către toate popoarele din Imperiul Roman al acelui timp.
Aceste două exemple, doar, ne dau mărturia că și cei lepădați de la credință precum și prigonitorii creștinilor au șansa de a rămâne în iconomia lucrării Duhului Sfânt, fiind păstrați pentru vremea rânduită de Dumnezeu în așteptarea întoarcerii, afară numai dacă nu cumva au trecut dincolo de limitele așezării Duhului și și-au curmat zilele precum Iuda. Având în vedere acestea, vom reține aspectul esențial că se cuvine a ne abține să trecem în pomelnic atât pe cei ce sunt hulitori declarați ai Duhului Sfânt, stăruitori în despărțirea de Dumnezeu, cât și pe sinucigași. Altminteri, pe toți ceilalți, nepăcătoși sau păcătoși, nu avem voie să-i supunem judecății, pentru că judecata acelora stă doar în puterea lui Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul Hristos a avut puterea de a făgădui unui tâlhar mântuirea, noi cum i-o vom refuza ?! Cum vom lăsa fără ajutor și întărire pe cei pe care doar cu buzele mărturisim că îi iubim, dar pe care voim să-i lăsăm în uitare ?! Iar pe cei greu păcătoșiți cine să-i mai ajute, pentru ei cine să mijlocească ?!
Sfânta Liturghie nu este răsplata celor drepți, ci zbuciumul prefacerii celor păcătoși în oameni sfinți și bineplăcuți lui Dumnezeu. Momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului nu este o secvență de timp restrânsă la clipa cea mult prea efemeră a epiclezei, ci este un angajament care străbate în profunzimea sa întreaga eternitate, asumând în sine prefacerea umanității întregi în Hristos. Pe Sfântul Disc nu sunt așezate doar miridele numelor celor drepți, ci și ale celor ce se află pe calea prefacerii vieții lor. Biserica întreagă, adică noi întreolaltă, ne rugăm unii pentru alții în taina acestei prefaceri, ca să ne schimbăm fundamental în acest urcuș spre Dumnezeu. În Hristos, darurile cele aduse de credincioși la altar, împreună cu numele cele gândite și dorite de ei, se ating de eternitatea urcușului către realitățile cele actualizate. Adică, pomenirea aceasta la Proscomidie este chip și icoană a ordinii ideale spre care tinde identitatea mea, nu este păcătoșenia mea în sensul identității dezgolite de Hristos. Hristos mă ia în Sine sus pe Golgota aceasta Liturgică, ieșind cu mine din proiecția precarității mele de acum și arătându-mă pe mine împreună cu El, după chipul doririi Sale pentru mine și după icoana așteptărilor Sale privitoare la mine. Așadar, în eternitatea liturgică a ieșirii mele din timp împreună cu Hristos, eu nu mai sunt cel păcătoșit de acum, ci sunt în timpul iconomiei lui Hristos, în iertarea Lui și în actul de prefacere împreună cu El. El recapitulează în mine întruparea și Viața Lui, împărtășindu-mă de Viață ca răspuns la neputința Crucii, pe care și eu mi-o asum împreună cu El. Astfel, atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, sau atunci când suntem în Biserică, noi nu mai putem rămâne la secvența temporală a morții lui Hristos, ci ne însușim răspunsul lui Hristos dat Crucii – adică Învierea.
La Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei pentru care nu se mai poate face mijlocire, adică hulitorii de Dumnezeu și sinucigașii. Aceștia sunt cei ce au pierdut limita rămânerii în lumina șansei de îndreptare. Ceilalți păcătoși, însă, vor fi prezenți în taina celor dinăuntru, nu pentru înălțimea virtuților lor, ci pentru năzuința lor de îndreptare.
Nicolae Cabasila precizează acest aspect spunând: “Dumnezeieasca și Sfânta Jertfă sfințește în două feluri: într-un fel prin mijlocire (pentru cei păcătoși), deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăși aducerea lor sfințesc atât pe cei ce le-au adus, cât și pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu față de ei; în al doilea fel prin împărtășire (a celor pregătiți), întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană și băutură, potrivit cuvântului Domnului” (Nicole Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997, p.94).
Prin pomenirea la Sfânta Liturghie și prin rugăciunea unora pentru alții comunitatea credincioșilor se pune în legătură cu Hristos. Astfel, în Hristos se naște continuu Biserica și se actualizează lucrarea mântuitoare a Sa. În nașterea perpetuă a Bisericii este fundamental implicată jertfa lui Hristos, dar și actul nostru de voință de a ne schimba și de a ne altoi în aceasta. Comunitatea credincioșilor, prin gura preotului, mărturisește dorința depășirii condiției păcătoșeniei: “nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, să murim în faptele noastre cele rele, nici pe începătorul răutății și pizmuitorul și pierzătorul să-și râdă de noi !” (Rugăciunea lui Marcu Monahul la Miezonoptică). Așadar,slujirea Bisericii nu este pentru cei vrednici, ci pentru cei nevrednici și păcătoși, spre îndreptare și spre mântuire. Dar nu toate pomenirile sunt în seama noastră. De cele mai multe ori, în cazul celor răposați, adăugăm formularea “cu tot neamul lor cel adormit”, tocmai pentru neputința noastră de a epuiza mulțimea numelor între care sunt și drepți, dar și păcătoși. Vom vedea la rânduiala Proscomidiei că nu putem cuprinde povara de a ști toate numele tuturor, de aceea ne încredințăm lui Dumnezeu zicând: „Pe cei pe care nu i-am pomenit din neștiință sau din uitare, sau din pricina mulțimii numelor, Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi numele și vârsta fiecăruia” (rugăciune de pomenire la Proscomidie).
Datoria de a pomeni pe toți cei pe care îi cunoaștem, păcătoși sau nepăcătoși, aduce acelora fie bucuria mijlocirii pentru îndreptare, fie mângâierea împărtășirii de Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștini să facă mijlociri pentru toți oamenii (chiar și pentru împărații și pentru dregătorii păgâni – de condiția cărora țineau hotărârile privitoare la viața creștinilor în Imperiul Roman), lăsând astfel pe Dumnezeu să judece și să îndrepte, să bucure sau să dăruiască și să răsplătească cu îmbelșugare tuturor: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său” (I Timotei 2, 1-6).
În acest așezământ, al mulțumirii, al mijlocirii și al împărtășirii, să ne adăugăm unii pe alții în rugăciune și în grija plină de îngăduință și de iertare, fără să disprețuim și fără să judecăm pe nimeni dintre cei pe care nici Dumnezeu nu îi disprețuiește.
Pr. Lucian Grigore
lumeacredintei.com
