Potrivit relatărilor celor care l-au cunoscut, părintele Zosima îndeplinea cu strictețe pravila monahală, era și un bun predicator. Tot câștigul său îl împărțea săracilor și celor în nevoi. Deseori îl auzeai zicând: “Călugării nu au nevoie de bani”. De aceea și a fost numit monahul “fără de arginți”. Avea și darul proorociei.
Părintele Zosima Cerchez s-a născut la 18 noiembrie 1884 în familie de țărani. Părinții săi erau Sofronie și Parascheva Cerchez din satul Vertiujeni, jud. Soroca. A fost botezat la 28 noiembrie în Biserica “Sf. Treime” din satul vecin, Zăluceni (biserica din Vertiujeni la acea vreme era în fază finală de construcție) de către preotul Ioan Chihai, primind numele de botez Mihail. Nașii săi de botez fiind Ioan Bujoreanu și soția lui Partenie Ciobanu, Zinovia[1].
A învățat întâi în școala elementară din satul natal, apoi la Școala spirituală și până în 1914, la Seminarul Teologic din Chișinău[2]. O perioadă de timp face ascultare la Mănăstirea Balta din gubernia Podolia, unde a fost tuns în monahism, apoi hirotonit în treapta de ierodiacon și mai apoi în cea de ieromonah[3]. La acea vreme, atât în Podolia cât și în Basarabia, erau selectați candidați meritoși la preoție, pentru a face misionarism în combaterea mișcării inochentiste, care ajunseseră la apogeu.
Revine în Basarabia, înainte de a se stabili frontiera pe Nistru. Se stabilește la Chișinău, intrând în obștea de călugări de pe lângă Casa Arhiepiscopală, fiind numit slujitor la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” de la Via Arhierească. Pentru activitatea pastorală și misionară, părintele ieromonah Zosima Cerchez a fost hirotesit în treapta de Singhel, iar la 15 august 1931, în treapta de Protosinghel[4].
În anul 1937, părintele Zosima se afla la Mănăstirea Hârjăuca[5], la care s-a aflat până la lichidarea ei din 1940, când autoritățile sovietice locale au prefăcut mănăstirea în casă de odihnă. Datorită acestor împrejurări, o parte dintre viețuitorii mănastirii s-au retras la alte mănăstiri, iar ceilalți s-au stabilit cu traiul în satele vecine[6].
După eliberarea Basarabiei, părintele Zosima, a fost printre primii clerici înscriși pentru a continua activitatea misionară în cadrul Misiunii Ortodoxe din Transnistria. În luna august a anului 1941, părintele este numit stareț al Mănăstirii Balta, vechiul său loc de metanie. Împreună cu călugării, cei cinci viețuitori ai mănăstirii, au depus o muncă enormă în refacerea așezământului monahal, se desfășura și o activitate misionară în combaterea mișcării inochentiste. Despre activitatea misionară și gospodărească de la Mănăstirea Balta se scria și în publicațiile religioase: “La mănăstirea Sf. Treime din Balta se desfășoară o interesantă activitate misionară împotriva inochentismului”[7]. La începutul anului 1942, se mai scria : “Pentru a stăvili mișcarea inochentistă la Balta, unde sectanții se adunau în jurul mormântului păr. Teodosie Levițchi, încă din august 1941, ieromonahul Zosima Cerchez, un vechi cunoscător al inochentiștilor a început să organizeze mănăstirea. Datorită măsurilor luate de sfinția sa, inochentiștii s-au mutat la Lipețcoe, jud. Râbnița. El a început să lucreze cu multă râvnă și pricepere, în prezent aici se desfășoară o activitate rodnică gospodărească și misionară”[8].
Activitatea misionară a adus și roade, mulți dintre inochentiști au revenit la drepta credință: “La Balta, în jurul mănăstirii Sf. Treime, reînființată și condusă de starețul Zosima Cerchez, se duce o frumoasă lucrare de întoarcere a inochentiștilor la matca Ortodoxiei […],mulți dintre acești rătăciți s-au întors la drepta credință în urma lucrării misionare a starețului sus numit”[9].
Lucrările de reconstrucție a bisericii mănăstirii au durat până în luna august a anului 1942. Fără a primi vre-un ajutor, s-au sprijin de la cineva, datorită muncii enorme depuse de obștea mănăstirii, sub conducerea părintelui stareț, lucrările de reconstrucție au fost duse la bun sfârșit. Materialele de contrucție necesare erau procurate din venitul părintelui stareț. Într-un raport de activitate misionară, semnat de părintele Mihail Grosu, protopopul județului Balta, se menționa: “La mănăstirea din orașul Balta, unde a lucrat ca stareț părintele protosinghel Zosima Cerchez, s-au înfăptuit lucrari demne de toată lauda. Fără nici un sprijin din partea nimănui, cheltuindu-și salariul și toată agoniseala, prin muncă și dragoste de cele sfinte, părintele Zosima a refăcut și organizat complet mănăstirea”[10].
Slujba de sfințire a bisericii mănăstirii a fost săvârșită în mod solemn, la 15 august 1942. Invitații la slujba de sfințire au fost, arhimandritul Antim Nica, Vicarul Misiunii, preotul Mihail Grosu, protopopul județului Balta, ierodiaconul Dosoftei Moraru, slujitor la catedrala din Balta și secretar al protopopiei, și ierodiaconul Felix Dubneac[11]. Ultimul fiind coleg de seminar cu ierodiaconul Dosoftei Moraru, era și foarte atașat de personalitatea părintelui Zosima, ambii fiind originari din județul Soroca.
La retragerea autorităților românești din Transnistria, în 1944, părintele Zosima Cerchez a rămas la Mănăstirea Balta. După instaurarea puterii sovietice, numai în perioada din octombrie 1944 până în iulie 1945, au fost arestați de organele NKVD, zece preoți din regiunea Odesa, care au activat în cadrul Misiunii. A fost arestat și părintele Zosima Cerchez. Toți erau învinuiți de propagandă antisovietică, cum că în timpul cât “s-au aflat pe teritoriul ocupat de trupele germane-române …, rosteau predici antisovietice, pe ocupanți îi numeau eliberatori de bolșevici și defăimau puterea sovietică”[12]. Au fost judecați de către Tribunalul Militar din Odesa, sentința de judecată în majoritatea cazurilor a fost aceeași, condamnați la 10 ani de lagăr de “reeducare prin muncă” cu confiscarea averii, pe care mulți dintre ei nici nu o aveau[13].
Anii de detenție, părintele Zosima, i-a petrecut în Karlag, în unul dintre lagărele de concentrare de pe teritoriul regiunii Karaganda din Kazahstan[14]. Timp de zece ani a îndurat mizeria lagărului stalinist, muncile grele și condițiile inumane de detenție. După eliberarea din lagăr, i-au stabilit altă sentință, domiciliul obligatoriu în regiunea Aktiubinsk din Kazhstan. În perioada anilor 1955-1960, părintele Zosima a slujit în Biserica “Sf. Vladimir” din Aktiubinsk. Locuia modest, într-o căsuță mică din curtea bisericii[15]. În această biserică, fiind unica din regiune, au slujit mulți preoți supuși represiunilor, după ispășirea termenului de detenție sau exilați în acele ținuturi[16]. Printre preoții care au slujit în acest locaș sfânt întâlnim și numele “egumenului Zosima”[17].
Potrivit relatărilor celor care l-au cunoscut, părintele Zosima îndeplinea cu strictețe pravila monahală, era și un bun predicator. Tot câștigul său îl împărțea săracilor și celor în nevoi. Deseori îl auzeai zicând: “Călugării nu au nevoie de bani”. De aceea și a fost numit monahul “fără de arginți”. Avea și darul proorociei[18].
În anul 1960, fiind înaintat în vârstă și văzând că-i slăbesc puterile, părintele Zosima Cerchez, se întoarce la baștina sa, în satul său natal, Vertiujeni. Aici își petrece ultimii ani de viață, între cei apropiați și dragi. Trece la Domnul la 24 februarie 1965. A fost îmormântat în cimitirul din localitate, fiind condus în ultimul drum de foarte mulți creștini[19].
Protoiereu Ioan Lisnic
[1] ANRM, F. 211, inv. 6, d. 210, f. 470
[2] KEB, nr. 25, 1914, p. 267
[3] Биографический справочник "За Христа пострадавшие", ПСТГУ, М. 1997г., 698с., Sursa: http://www.pstbi.ccas.ru/bin/db.exe/no_dbpath/docum/ans/ans/newmr/?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTdG6Xbu5fi4cf8*U87SZs8eZdm0AeCKUe8gUYOvYs8uhfe8ctmY* , consultat, 3.04.2017, ora 18.50
[4] Revista Luminătorul, nr. 23, 1931, p. 1213
[5] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",
[6] В. Пасат, Православие в Молдавии, власть, церковь, верующие, 1940-1953, Том I , Москва, POCCПЭН, 2009, p. 168
[7] Revista Misionarul, nr. 1, 1942, p. 54
[8] Transnistria Creștină, Revista Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, anul I, nr. 1, ianuarie-martie, 1942, p. 62
[9] Revista Misionarul, nr. 1, 1942, p. 55
[10] Transnistria Creștină, Revista Misiunii Bisericești din Transnistria, anul I, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1942, p. 48
[11] Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, Revista Dosarele Istoriei, nr. 11, 2002, p. 21
[12] Микола Михайлуца, Здійснення Органами Дпу-Нквс України Репресій Проти Православної Церкви на Одещині (1930 – 1940-ві рр.), З архівів ВУЧК-ГПУ-НКВД-КГБ, Науковий і документальний журнал, Київ 2004, nr. 1-2 (22/23), p. 445
[13] Ibidem, p. 446
[14] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",
[15] Ibidem
[16] Храм Святого Архангела Михаила г.Актюбинска, Sursa: http://hram.kz/home/17-2010-02-11-12-19-32.html, consultat, 3.04.217, ora 19.20
[17] Ibidem
[18] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",
[19] Ibidem
