Toată viaţa noastră este preocupată cu legea spirituală. Aceasta este raţiunea pentru care ne-am retras din lume şi am renunţat la viaţa de familie, care în sine nu e un lucru păcătos. Am abandonat acestea pentru a ne exprima iubirea pentru Domnul într-o manieră unică, ascultând de prima poruncă în mod total. Fiind chemaţi de Domnul, L-am urmat pentru a împlini această poruncă. Ne-am retras din societate şi ne-am uitat familiile pentru a urma netulburaţi această poruncă, fiind preocupaţi doar de lăuntrul nostru şi fiind atenţi la semnificaţia lucrurilor. În acest fel, sperăm să putem nu numai să biruim asupra păcatului propriu-zis, ci şi să-l eliminăm imediat ce apare. Aceasta înseamnă nu numai să nu săvârşim păcatul practic, ci să negăm orice asociere mentală a păcatului. Astfel vom putea să împlinim fericirea Mântuitorului: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Iisus al nostru ne-a spus că “ceea ce vine din exterior spre interior nu-l spurcă pe om”. Ceea ce-l spurcă pe om este ceea ce vine din interior: “Căci din inimă vin gândurile rele, uciderile, adulterul, hoţiile, mărturiile mincinoase, blasfemiile” (Matei 15, 19). Acestea sunt lucrurile care înfloresc din inimă şi răspândesc răutatea.
Astfel libertatea personalităţii omului este făcută de ruşine. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a devenit vicean şi corupt. De vreme ce suntem parte a acestei condiţii bolnave, ne-am retras din lume din această cauză. Când vorbim despre “lume”, nu vorbim despre “oameni”. “Lumea” este sistemul întreg al sinelui, care conform Sfântului Pavel este “patimă şi dorinţă”. După Sfântul Ioan Evanghelistul, lumea este “dorinţa cărnii şi patima ochilor”, nebunie şi în general “slavă deşartă”.
Acum, suntem aici şi ne concentrăm toată atenţia spre cum să împlinim curăţia inimii, de vreme ce e singura cale să vedem pe Dumnezeu, atât cât este posibil pentru orice om să experieze percepţia Domnului. Această idee despre renaşterea anticipată nu este despre transferarea oamenilor spre o stare beatifică. Aceasta e susţinută de dogme străine. După cea de-a doua venire a Dumnezeu Cuvântul, omul nu va fi transferat spre un loc fericit, nici nu va fi restaurat spre o viaţă mai bună în exil. Biserica noastră nu crede în asemenea lucruri: acestea sunt idei deşarte. Smerirea de sine a Cuvântului Dumnezeu aduce cu sine îndumnezeirea naturii umane. De aceea, dacă omul începe să asculte de voia lui Dumnezeu din această viaţă, el este ca o persoană care va fi transferată pentru a se uni cu Domnul prin har. Aşa cum copiii adoptivi participă la proprietatea tatălui lor, la numele şi la personalitatea lui, tot aşa deşi nu am fost născuţi din Domnul, noi am primit acelaşi statut ca un copil de sânge, pentru că Domnul ne-a adoptat. De aceea acest lucru este numit îndumnezeire (theanthropismos). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne-a adus pe lume. Aşa cum el a spus: “Aşa cum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Eu întru Tine, ca ei să fie în noi, aşa ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor”(Ioan 17, 21-22) şi de asemenea “Voiesc ca ei să fie acolo unde Eu sunt, ca să vadă slava Mea”(Ioan 17, 24)şi în alt loc “Voi sunteţi prietenii dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc slugi” (Ioan 15, 14). Când ucenicii l-au întrebat cum să se roage direct către Tatăl, El le-a zis: “Tatăl nostru care eşti în ceruri” (Matei 6, 9).
Totuşi, dacă noi dorim să împlinim acest lucru şi să intrăm în sânul înfierii, trebuie să fim atenţi nu numai să evităm păcatul, ci şi să excludem păcatul din mintea noastră, atacând rădăcina păcătuirii. Imediat ce inima noastră este curăţită de lucrările diferitelor patimi, care ne formau vechea noastră fiinţă, Duhul Sfânt intră şi se sălăşluieşte în noi. Fiţi atenţi la ceea ce spune Iisus: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni, şi locaş în el vom face”(Ioan 14, 23). El spune “vom face casa noastră”. El nu spune “vom veni şi te vom vizita” aşa cum vizităm noi pe cineva, ci “vom veni şi vom face casa noastră”. Aceasta este îndumnezeirea.
Eliberarea noastră de păcat nu este imediată, ci un proces gradual care seamănă cu creşterea. Prin perseverenţa noastră, curăţirea inimii este atinsă încet şi inexplicabil cu ajutorul harului. Prima oară, mintea este curăţită şi iluminată şi apoi ea recunoaşte esenţa lucrurilor şi nu mai este în înşelare. După ce gândurile noastre sunt folosite corect şi împlinirea poruncilor este săvârşită exact, inima este purificată. Harul dumnezeiesc intră şi rămâne permanenet în om şi îl face cu adevărat purtător de Dumnezeu (teofor). O astfel de persoană, deşi încă trăieşte, a trecut “de la moarte la viaţă”. Aceasta este sfinţirea. Nicio lege naturală nu mai are nicio relevanţă în acesta. El comunică permanent cu harul dumnezeiesc şi intră în starea în care este “mai presus de fire” şi primeşte fie darul înţelepciunii, fie al profeţiei. Nu îi este frică de nicio boală sau pericol, pentru că este ocrotit de harul dumnezeiesc, fiind transferat în starea de înfiere. Când vine timpul să părăsească lumea, el va câştiga trofeele făgăduite lui de Hristos.
În aceste zile, dacă eşti puţin mai conştient, vei putea să percepi efectul Harului puţin mai clar. Bătrânul nostru binecuvântat spunea că Iisus al nostru dăruieşte din belşug darurile Sale în zilele marilor sărbători, ca o binecuvântare specială. Dar există o raţiune pentru care trebuie să fim sau nu mai atenţi? Aceasta este ţinta noastră! Cum este posibil să nu ne stăruim să devenim mai pioşi şi zeloşi şi răbdători şi iubitori adevăraţi ai lui Iisus, dacă noi credem că El este Cel care ne-a chemat să-L urmăm, rânduindu-ne şi răscumpărându-ne pe noi? Singurul lucru care a mai rămas este pentru Milostivirea Sa să ne slăvească în timpul ultimei ore înainte de a pleca din această lume.
Iată, suntem cât pe ce să intrăm în „chilia” (cămara) noastră, să închidem uşa şi să ne rugăm şi să mărturisim şi să îngenunchem în faţa Domnului nostru. Suntem aproape de a aduce rugăciunile inimii şi sufletului nostru şi voinţa şi intenţia şi faptele în faţa Domnului nostru, care a dat făgăduinţă păcătoşilor. Trebuie să îngenunchezi în faţa Domnului cu blândeţe, smerenie şi bunătate. Aceasta este cel mai tainic mod de a schimba personalitatea noastră şi de a aduce creşterea spirituală şi schimbările: „Aceasta este schimbarea Dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 77, 10). Asemenea schimbări vor modifica pe omul cărnii, pe păcătos, pe omul îmbrăcat în haine trupeşti într-o fiinţă spirituală, pe care îngerii îl înconjură pentru a-l ocroti. Îngerii privesc la aceste fiinţe bune, spirituale, încercând să biruie legea gravităţii şi să se înalţe la altarul ceresc unde Iisus al nostru „a intrat odată pentru totdeauna în altar, obţinând o mântuire veşnică pentru noi” (Evrei 9, 12).
Trebuie să uiţi orice lucru care nu are legătură cu Raiul. Căci în Rai este locuinţa noastră. Iisus al nostru ne aşteaptă pe noi acolo. „Şi dacă Mă duc şi vă pregătesc loc, iarăşi voi veni, şi vă voi primi, ca acolo unde sunt Eu, voi să fiţi” (Ioan 14, 3). Este vreo inimă care va înţelege aceste cuvinte şi să nu se întoarcă, chiar dacă ar fi făcută din granit? Atoate-iubirea Lui inexplicabilă nu se sfârşeşte cu smerenia Sa dumnezeiască şi cu pogorârea sa pe pământ printre noi, fiind îmbrăcat în smerenia şi slăbiciunile noastre. Dar, chiar dacă El rămâne în sânurile Tatălui „în toată slava Lui”, el îşi aminteşte de noi şi de promisiunile Lui: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 18) şi „iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Să începem cu toţii întrecerea spirituală pentru a aspira la biruinţă. Acest lucru este vrednic de laudă. „Acesta este neamul celor ce-L caută de Domnul” (Psalmul 24, 6).
Traducerea şi adaptarea din limba engleză: Pr. Ioan Valentin Istrati
Sursă: traducere din limba greacă de Olga Konari Kokkinou, din cartea "Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Διδαχές από τον Άθωνα", Εκδόσεις ‘Το Αγιον Όρος’ Θεσσαλονίκη, 1989.
