Undeva, la noi în ţară, într-un sat, după război,
Oamenii trăiau în lipsuri, sărăcie şi nevoi.
Toţi erau lihniţi de foame, nu aveau nimic în pungă
Şi n-aveau din ce să facă, nici măcar o supă lungă.
Într-o zi, trecu pe-acolo un călugăr de la schit,
Un bătrân cu barbă albă, blând şi îmbunătăţit.
Cum aflară de părinte, au venit cu mic, cu mare,
Toţi în piaţă, dând năvală, pentru binecuvântare.
Şi s-au strâns pe lângă dânsul, şi bărbaţi, dar şi femei,
Încântaţi de-aşa surpriză, ce veniră peste ei.
Când i-a întrebat bătrânul:
– Cum petreceţi, oameni buni?
Începură a se plânge şi cei mici, şi cei bătrâni,
Mai întâi că n-au mâncare; n-au o supă, n-au o ciorbă;
Despre alte „bunătăţuri”, nici nu mai încape vorbă.
Şi ziceau, plângând cu lacrimi, că, fiind lipsiţi de hrană,
Vor muri de foame sigur, căci n-aşteaptă vreo pomană.
Cu răbdare, blândul stareţ, sta pe toţi să îi asculte
Şi îi iscodea pe dânşii, ca să afle cât mai multe.
După ce îi ascultară, cu o faţă luminată,
Înţeleptul stareţ zise către gloata adunată:
– Înţeleg a voastră scârbă şi tot ce vă preocupă,
Că n-aveţi din ce să faceţi nici măcar o biată supă…
De aceea, vă voi spune o reţetă de-îndată,
Care nu-i nici cunoscută şi nu e nici complicată.
Vă voi divulga secretul unei supe „de cinci stele”,
Ce se poate lesne face, doar cu două pietricele.
Dacă vreţi acum o probă, să aduceţi, oameni buni,
Un vas mare plin cu apă, ca să-l punem pe cărbuni.
Au adus în grabă vasul, plin cu apă de fântână
Şi-ncepur-a-i face focul, doritori de-o supă bună.
După ce-ncepu să fiarbă apa-n clocot, în ceaun,
Stareţul vârî în apă două pietre de pe drum.
– Bine-ar fi, grăi bătrânul, cu o faţă zâmbitoare,
Dac-am pune lângă pietre, şi un bulgăre de sare…
Ar ieşi o supă „extra”, cum nu aţi mâncat vreodată,
Dar nu e nicio problemă, bună e şi nesărată.
Auzind aceasta Leana, îşi aduse-aminte iute,
Că mai are prin cămară nişte sare într-o bute.
Şi aduse-n grabă sarea, care fu vârâtă-n oală
De bătrânul nostru stareţ, fără multă osteneală.
– Bun-ar fi şi o gulie, zise părinţelul, iară,
Dar nu e, desigur, musai să îi punem gulioară…
Cum a auzit Maria, c-ar fi bună şi-o gulie,
Şi-a adus aminte-n grabă, c-ar avea prin magazie.
N-a mai stat deloc pe gânduri; alergă de zor acasă
Şi-o aduse, ca să fie supa ceea delicioasă.
– Buni ar fi şi vreo doi morcovi, ar ieşi, cred, ideală,
Zise iar bătrânul nostru, învârtind de zor în oală.
Şi aşa, îşi amintiră fiecare om în parte,
C-ar avea prin pod, prin curte, multe soiuri, dar uitate.
Astfel apăru în piaţă, lângă oala clocotindă,
Pătrunjel, orez şi morcovi, ouă, caş, mălai, şi urdă.
Unu-aduse-o damigeană de vin roşu de butuc,
Altul carne de friptură, altul rodul unui nuc…
Fiecare-aduse, iată, din firava lui strânsură,
Ce-i rămase prin ogradă, ce avea pe bătătură.
Şi-au întins o masă mare, şi-au mâncat pe săturate
Toată supa şi friptura, până-ntr-un târziu de noapte.
Bucuroşi îi mulţumiră, şi-i căzură la picioare,
Înţeleptului călugăr, pentru marea sărbătoare,
Pentru că îi învăţară o reţetă fabuloasă
Şi le-a divulgat secretul pentru supa delicioasă.
După ce se liniştiră, toată gloata adunată,
Iarăşi le grăi bătrânul cu un glas blajin, de tată:
– Fraţilor, oricând la masă, poţi mânca doar o gulie,
Doar un morcov, doar o ceapă, doar o mazăre târzie…
Însă când le ai pe toate laolaltă stând pe masă,
Hrana ta va fi, desigur, mai bogată, mai gustoasă.
Iată dragii mei ce-nseamnă ajutorul între fraţi;
Veţi fi deci hrăniţi mai bine, veţi fi mai îndestulaţi
Asta e reţeta sfântă, care face să apară
Din nimic, din piatră seacă, pentru toţi, o supă rară…
Tot aşa-i şi pentru suflet, dacă vreţi ca să sporiţi:
În unire, în iubire, între voi să vă hrăniţi!
Aţi văzut că egoismul duce clar la sărăcie
Iar unirea, duce sigur la cereasca bogăţie.
Şi plecă bătrânul stareţ la ai săi, mai sus de munţi
Şi-i lăsară jos pe oameni, lăcrimând, dar folosiţi.
Haideţi fraţilor, chiar astăzi să o punem de o „supă”
Şi să ne hrănim cu toţii în iubire, dintr-o cupă.
Sursa : Pilde şi povestiri ortodoxe cu tâlc
