Când nu mai ai putere să-ți continui viața, ce ar trebui să faci? Să cedezi? Să abandonezi totul și să o iai de la capăt? Ai voie să-l părăsești pe cel cu care ți-ai unit destinul, dacă viața alături de el e doar un chin? De câte ori putem ierta și există oare acea limită după care putem să facem un pas spre o altă viață...
Care nu ar fi alegerea noastră, ea oricum va fi urmată și de suferință. Dacă alegem să abandonăm, se poate pierde un suflet, dacă - să răbdăm, atunci propria noastră durere va lăsa răni cumplite în sufletul nostru.
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, ne spune sfânta scriptură. Iar oare cel cu care ți-ai unit viața pentru veșnicie, nu ar merita să-ți pui sufletul pentru el?
Și totuși absolut nimeni nu știe ce înseamnă o viață lângă cineva care e stăpânit de patima alcoolului, decât cel care o trăiește. Este una din cele mai grele patimi ale omului contemporan, cauza suferinței a mii și mii de familii, dar și o cruce (mai grea sau mai puțin grea decât a altora o știe doar Dumnezeu), atât pentru cel pătimaș cât și pentru cel ce îi este alături.
Dependența de alcool este o patimă, dar este și o boală, o boală atât a trupului, cât și a sufletului. O boală pe care cât nu ai trata-o apelând la medici, nu vei avea mari succese. Cel care caută salvare în alcool, este chinuit în primul rând de un gol sufletsc, pe care nu-l poate umple cu nimic. Dar cu timpul situația se agravează prin faptul, că acel duh necurat al beției îl stăpânește într-atât, că nu mai putem prin mijloacele noastre omenești să luptăm cu acestă patimă.
Persoana, pe care altă dată o iubeai, devine un alt om, nu-l mai interesează nici problemele familiei, nu-și mai face planuri de viitor, puținii bani pe care mai înceracă să-i obțină, îi folosește cu un singur scop, să-și potolească acel foc mistuitor, care-l stăpânește și nu-i mai permite să vadă că există și o altă viață, o viață dincolo de pahar...
Am zis că dependența de alcool este o boală, și orice medic, dar și preot o va confirma. Deci, când cel de alături are o problemă cu alcoolul, cel mai des noi nu facem totul ca să îl sprijinim, ci ne gândim doar la faptul cât este de jenant faptul că bea. Înelegem acest lucru și îl acceptăm sau nu, dar cel pătimaș este în suferinţă, chiar dacă el singur şi-a provocat-o.
Nu știu pe cât este de potrivită această anologie, dar dacă cel drag nouă, s-ar fi îmbolnăvit de cancer, tuberculoză sau o altă boală gravă, și l-ar durea cumplit, nu am simţi milă pentru el, nu am încerca să-l ajutăm? Da, desigur, în cazul celui dependent de alcool, durerea și-o provoacă el singur. Doar că durerea este la fel. El suferă, și suferă cumplit, iar noi nu vedem decât ceea ce face el şi ne jenăm.
De multe ori devenim nervoși, nu ne mai controlăm vorbele și faptele, pentru că el nu vrea să se schimbe şi îi chinuie pe toţi cei din jur. Încercăm să facem ceva, dar situația nu doar nu se îmbunătășete, dar și se agravează, și cu timpul nu mai medităm că el este cu adevărat bolnav. După durerea proprie, peierdem percepţia suferinţei celui de alături, și astfel nu mai găsim un sprijin nici pentru noi, nici pentru cel lângă noi.
Dumnezeu ne iubește pe noi oricum, care nu ar fi greșelile și căderile noastre. El îl iubește și pe cel, pe care noi credem că nu mai suntem în stare să-l iubim. Desigur nu fiecare dintre noi poate să ierte la nesfârșit, și știu și înțeleg prea bine suferințele copiilor din familiile unde alcoolul devine stăpân al casei, iar ultimii bani din familie nu sunt folosiți pentru pâine, ci pentru vin, când copiii nu mai știu ce înseamnă o îmbrățișare a tatei, ci doar o privire ursuză, însoțită de vorbe urâte.
Să abandonăm sau nu această luptă pentru un suflet, care așa cum nu ar fi el, rămâne de un preț enorm pentru Dumnezeu, trebuie să decidă fiecare pentru sine. Și nu cred că ar fi posibil odată luând hotărârea de a ne lupta și a ne duce crucea, să nu cădem în deznădejde și disperare, să nu ne dorim o altă viață, fie și în singurătate, dar una liniștită. Și nu ar fi corect să-i îndemnăm pe cei care sunt la capătul răbdării, care în loc de o viață de familie, trăiesc un calvar, să rabde în continuare toată durerea și suferința. După cum spunea Lev Tolstoi în unul din romanele sale "Toate familiile fericite seamănă unele cu altele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. " Iar nefericirea și durerea celor care duc o viață alături de o persoană împătimită, o cunosc doar ei.
Iar unica cale de a ajuta un om dependent de alcool, e de a-l iubi. Așa cum e, cu durerea și suferința lui. De a ierta de 70 de ori câte 7, deci, la infinit. De a uita de propria durere și suferință și a deveni izvor de dragoste și compătimire. E foarte greu, iar uneori chiar pare imposibil. Dar avem cel mai minunat și cel mai de încredere aliat posibil. Dacă cu toate greutățile și suferințele, vom decide să continuăm această luptă, chiar Dumnezeu ne va ajuta, ne va sprijini și ne va mângâia. Dumnezeu vrea să ne vindece rănile noastre. El singurul o poate face. Revărsați-vă toată durerea și lacrimile în rugăciune, și nu neapărat în rugăciuni speciale, deși pot fi și ele de folos. Doar vorbiți-i Domnului despre ceea ce simți, despre toată amărăcinea care vă întunecă întreaga viață și nu vă mai permite să vedeți care este calea pe care ar vrea chiar Dumnezeu s-o alegeți. Și va veni și izbăvirea...poate nu acea minunată vindecare pe care ne-o dorim enorm, dar va lucra Dumnezeu Însuși în sufletele noastre și vom reuși să ne reînviem atât propriul suflet, cât și a celui chinuit cumplit de această patimă.
Așa să ne ajute Dumnezeu!Natalia Lozan
