A venit odată unul, care m-a impresionat aşa de tare, era din Maramureş, şi zic: „Aţi venit aici la băi?” „Nu, domnule Părinte! N-am venit! Am venit special la Sfinţia ta!” Era în Săptămâna Mare, Sâmbăta Mare. Şi l-am spovedit. Nu am avut de lucru şi l-am întrebat dacă a postit. Dar cu acest om, de 35 de ani se luptau sectanţii să-l facă adventist, încă şi nevasta lui de 35 de ani se dăduse la adventişti. Vă închipuiţi! El, săracul, nu avea Paşti, nu avea Crăciun… Dar nu s-a lăsat! Era un om foarte înalt şi voinic şi sufleteşte. Că dacă îl amăgeau pe el adventiştii, atunci îi cucereau pe toţi din sat.
Dar, nu am de lucru şi-l întreb dacă a postit: „N-am postit, domnule părinte! Ieri a fost Vinerea Mare, am mâncat şi atunci!” Atunci zic în sinea mea: „Arsenie, ce faci?” Dar deodată mi-am amintit: „Au oare postul decide sau sfărâmarea inimii? Omul acesta de 35 de ani lupta pentru Ortodoxie, pentru credinţa lui adevărată şi strămoşească!” „Bine, zic, te împărtăşeşti, dar nu mai mănânci până mâine!” Mai erau câteva ceasuri!
Nu vă lăsaţi! Oricât aţi fi de neînsemnaţi, oricât aţi fi de obosiţi, nu trebuie să vă lăsaţi. Căci vă repet, nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu e pierdut, cât credinţa este în picioare, capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică. Să ferească Dumnezeu de întristări! Nu vă temeţi! E adevărat, gândul la iad şi numai la iad, dar nădejdea la Dumnezeu fără de întrerupere, gândindu-ne că ne iubeşte mai mult.
Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 139
