Nu toată invidia vine de la străini. Uneori, cea mai grea vine chiar de la rude. De la cei care te-au văzut crescând, care știu de unde ai plecat și care ar fi trebuit să se bucure primii pentru tine, dar n-au putut. Pentru că reușita ta le-a devenit oglindă, nu motiv de bucurie.
Invidia venită de la rude nu se arată pe față. Nu lovește direct, nu ridică vocea, nu face scandal. Se ascunde în vorbe „bune”, în sfaturi necerute, în comparații aruncate cu zâmbetul pe buze. Nu te atacă frontal, ci te micșorează încet, până ajungi să te îndoiești de tine.
Sunt rude care nu vor neapărat ce ai tu, ci vor doar să nu ieși din rând. Să nu fii mai sus, să nu mergi mai departe, să nu le amintești prin drumul tău de propriile lor renunțări. Pentru ele, succesul tău nu e o bucurie, ci o neliniște.
Te vor ajuta puțin, cât să pară corecți, dar nu suficient cât să te vadă crescând. Te vor lăuda în față și te vor corecta în spate. Nu din grijă, ci din nevoia de a te aduce la nivelul la care se simt confortabil.
Cel mai dureros este că ajungi să te simți vinovat pentru binele tău. Să taci, să te ascunzi, să nu mai spui ce faci, doar ca să nu deranjezi. Asta face invidia venită de la rude: te învață să-ți ceri iertare pentru lumină.
Adevărul rămâne acesta: nu ești dator să rămâi mic ca să fie alții liniștiți. Nu ești trădător pentru că ai mers mai departe. Și nu e lipsă de iubire să pui limite, chiar și între rude. Uneori, pacea nu se câștigă ținând pe toți aproape, ci alegând cu grijă pe cine lași să aibă acces la tine.
Pr. Danu Florin
