Unii spun: „Cum e cu putință ca Dumnezeu să perceapă gândurile milioanelor și miliardelor de oameni?”. Astăzi vin computerele cu modul în care lucrează, ca să ne convingă neîndoielnic de aceasta. Cu atât mai mult Dumnezeu, Care „pretutindenea este și pe toate le plinește”, Care este cu totul înlăuntrul nostru, nu poate oare să cunoască gândurile noastre și să vadă limpede toate faptele noastre în oglinda Sa? Noi, ca niște păsări de noapte, ca niște cârtițe credem că acestea, care le vedem noi, le vede și Dumnezeu și că celelalte nu le vede. Toate însă sunt cunoscute și percepute de Dumnezeu.
Trebuie, așadar, ca omul duhovnicesc să cunoască aceasta și să ia aminte la sine, fiindcă nu știm nici ziua, nici ceasul „în care Fiul omului va veni”[1]. Vedem o iconiță la Școala Catehetică în care Domnul bate la ușă; da, este adevărat. Vine Hristos și îți bate la ușă, zicând:
– Pașaportul tău este gata?
– Nu, merg să-l fac acum.
– Acum este târziu. S-a terminat…
Vă voi povesti o întâmplare cu un om care nu era pregătit pentru ieșirea din trup. Pe când mă aflam la Noul Schit – atunci când obștea noastră se întemeiase cu câțiva călugări – s-a petrecut un fapt înfricoșător și foarte folositor cu un stareț din schit. Erau doi frați ce trăiau împreună, un preot și un monah. Acest monah era starețul și era grav bolnav cu inima. M-a chemat fratele lui ca să se spovedească. Am făcut spovedania și am ajutat cât s-a putut. Însă se pare că ispititorul „a pus piciorul în prag” și l-a convins să ascundă greșeli, ce aveau legătură poate cu viața sa din lume. Când s-a îngreuiat, a trimis pe fratele său și m-a chemat din nou. Mi-a spus:
– Starețul se neliniștește. Ia vino, părinte duhovnic, căci ceva nu merge bine. Și-a pierdut răbdarea și se indignează. Vino să-l întărești în răbdare, ca să nu-și piardă sufletul.
Eu însă m-am mirat, căci monahii sunt răbdători în boală.
– Nu se indignează monahul așa de ușor. Altceva trebuie să fie.
Când am mers din nou și l-am văzut, mi-am dat seama că nu-și pierduse răbdarea, ci se petrecea ceva nou cu el, ceva înfricoșător, ce avea legătură cu sufletul său. Mi-am dat seama că îl înconjuraseră demonii, care îi spuneau păcatele lui. „Ai făcut aceea și aceea…”. Era înfricoșat de parcă îl înconjuraseră niște câini turbați care îl mușcau, iar el se apăra, se sălbăticea, se temea și își lua măsuri de apărare. M-a simțit, dar era atent la demoni, de aceea nu mi-a dat atenție.
De îndată ce am văzut aceasta, m-am străduit să-l ajut. Mi-am dres vocea, ca să mă fac auzit.
– Gheronda, ce-ți spun demonii?
– Nu se poate spune. Aceștia știu mai bine păcatele noastre, mai bine decât ni le putem noi aminti.
– Tot ce-ți spun ei, să-mi spui și mie.
Încet-încet a început să-mi spună păcate ce i le arătau demonii și dintre care cele mai multe nu le spovedise. Eu i le luam. Nădăjduiam că Dumnezeu va face milă cu el. Era într-o stare jalnică, deznădăjduit. M-am gândit să merg la ucenici, să le spun să lase ascultările și să se roage pentru el cu metanierul.
– Voi lipsi pentru două-trei minute și mă voi întoarce.
– Nu pleca, părinte duhovnic! Am nevoie de tine… Nu mă lăsa singur!
Am mers la părinți și le-am spus să ne rugăm toți cu metanierul, ca să-l ajutăm. La întoarcerea mea l-am găsit liniștit.
– Cum ești, Gheronda? Au plecat?
– Aici sunt câinii, dar acum tac. Acum sunt bine.
Seara, în timpul privegherii, au venit demonii la chilia mea și făceau gălăgie. Era pentru prima oară în viața mea când mă luptau atât de simțit, de aproape. Eu însă fără să mă înfricoșez, le-am spus: „Voi cu treaba voastră, iar eu cu a mea”. Mi-am aprins lampa ca să citesc, iar ei săreau dintr-o parte în alta, ca să mă zăpăcească. La dumnezeiasca Liturghie nu s-au arătat.
Am mers apoi să-l văd pe acel stareț. L-am ajutat din nou cu spovedania, rugăciuni și Sfântul Maslu.
– Acum cum te simți, Gheronda? Bine, dar numai demonii au venit? Îngerul tău păzitor unde este? Pe îngerii noștri păzitori îi vezi? (Eram împreună cu un alt duhovnic).
– Da, sunt aici, dar ai voștri poartă coroană și altceva deosebit, ca și îngeri care păzesc pe duhovnici. Luni vom avea sărbătoare. Vor veni și alte persoane. (Se referea la moartea sa. Și într-adevăr, luni, la Slujba de înmormântare, au venit și alte persoane, care în acel ceas lipseau din Schit). Dumnezeu să-ți răsplătească binele ce mi l-ai făcut!
– Arhanghelul Mihail unde este? De ce nu vine să te ia?
– Stă la ușă în față. Nu mă ia, fiindcă așteaptă poruncă de sus.
– Gheronda, merg să mă odihnesc un ceas, fiindcă sunt obosit de la priveghere și voi veni din nou.
– Mergi să te odihnești! Sunt bine. Maica Domnului să-ți răsplătească ce ai făcut pentru mine!
– Ce am făcut? Nici datoria nu mi-am făcut-o.
În ultimele ceasuri ale vieții sale demonii au vrut să-l îngenuncheze în ceva serios. Am trimis pe părinți în ziua de dinaintea ajunului morții sale, ca să-l vegheze de-a lungul nopții și să se roage cu metanierul pentru el, să-l ajute. Demonii îi spuneau să bea ulciorul cu apă, ca să scape de dureri, fiindcă era încredințat că așa avea să plesnească. Adică demonii aveau să spună apoi că s-a sinucis de bunăvoie. Dar atunci când a cerut ulciorul, a apucat, din fericire, fratele său înainte și nu i l-a dat, căci dacă ar fi băut toată acea apă, avea să plesnească. Când m-am trezit, mi-au spus că deja sunaseră clopoțelul care anunța că plecase, se săvârșise.
Ați văzut milostivirea lui Dumnezeu, cum a intervenit în ultima clipă, ca să-l mântuiască?
De aceea noi, duhovnicii, sărmanii, ne silim să facem pașapoartele oamenilor bine, ca nu cumva să nu poată trece de vămi, de vameși care ne așteaptă în văzduh, până ce vom ajunge Sus. Iar când pașaportul nostru este în regulă, atunci trecem. Dacă nu este în regulă, ne vor opri și ne vor spune:
– Ei, aici ești dator și nu poți să treci!
Iar apoi sufletul va spune: „De ce duhovnicul nu m-a ajutat? De ce nu m-a sfătuit? De ce nu m-a curățit deplin de păcate? De ce nu mi-a făcut bine pașaportul? Bine, eu nu am știut. Dar nici el nu a știut? Om cu studii, specialist în această lucrare, trebuia să mă aranjeze bine”. Ați înțeles? De aceea și noi aici, cei care îi ajutăm pe oameni, le spunem: „Fiul meu, am făcut astfel, ca să-ți facem actele și să treci; acestea sunt ajutoarele pentru ca nu cumva să înaintezi și să fii împiedicat”. Acesta este motivul pentru care trebuie și noi să cercetăm cugetele și sentimentele inimilor oamenilor, fiindcă uneori le spun pe toate, iar noi trebuie să facem învățătură specială, astfel încât să cunoască cum și ce trebuie să spună. Această osteneală mică să o vadă Dumnezeu și să ne mântuiască și pe noi în cele din urmă, pentru ceea ce facem.
Pe cât putem, fiilor, – și primul sunt eu – să ne înțelepțim și să ne străduim să ne ajutăm pe noi înșine, pe cât se poate cât mai repede. Nu știm când ne va bate Dumnezeu la ușă și ne va chema să dăm răspuns: „Cum ți-ai petrecut viața? Ce ai făcut cu timpul și cu prilejurile ce ți le-am dat? Ce ai făcut cu binefacerile ce ți le-am făcut?”.
Există un zid în viața noastră, care este voia noastră. Punem voia noastră înainte. „Vreau să fac acel lucru. Vreau și cedez. Mă trage patima, mă trage plăcerea și fac voia mea, iar nu voia lui Dumnezeu”. Aceasta este ceea ce ne strică totul. De aceea, atunci când le spunem toate la duhovnic, ajută Dumnezeu. Și greșeală să facă duhovnicul, dacă noi facem ceea ce ne-a spus, suntem în regulă și vom avea răsplată pentru greșeala. Iar Dumnezeu îl va lua pe duhovnic și îi va cere socoteală, fiindcă el poartă răspunderea, ca unul ce a dat porunca.
Fiilor, rugați-vă pentru noi, duhovnicii, să ne dea Dumnezeu Duh Sfânt, să ne acopere și să ne păzească. Și cu Duhul Sfânt, pe Care Îl vom primi prin rugăciunile voastre, să vă ajutăm în această lucrare grea, ce se numește mântuirea sufletului.
[1] Matei 24, 44.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
sursa marturieathonita.ro
