Trebuie subliniată încă o dată coincidența profundă între iubire și cunoașterea lui Dumnezeu într-un act în mod indivizibil iubitor și înțelegător, în mod inseparabil unul în inima-minte. El condiționează aspectul existențial, experimental al credinței și explică pentru ce credința ortodoxă nu se definește niciodată cu termenul de adeziune intelectuală, ci ține de metanoia radicală a nous-ului, a minții, de înnoirea sa totală datorită evidenței și certitudinii trăite într-o anumită și paradoxală „simțire a transcendentului”. Acest termen nu are nimic în comun cu sensibilitatea pur psihică și emotivă, ci înseamnă realismul concret, trăit de minte. Este vorba de sensibilitatea nous-ului, a minții, ce scoate în evidență trăirea mistică a energiilor divine care iluminează.
Transcendența lui Dumnezeu ne învață că nu-L putem cunoaște niciodată din afară, că nu putem merge niciodată spre Dumnezeu, decât pornind de la El, găsindu-ne deja El, atinși fiind de arzătoarea lui apropiere.
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană
