I-am spus odată:
– Părinte, nu mai pot să lucrez cu fratele acesta, e prea mofturos!
– Măi, tu eşti egosit, ştii? De asta pătimeşti atâtea.
– Ştiu, părinte, de mic sunе aşa. Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu smerenie în inimă.
– Când inima are smerenia cea sfântă, ea le vede pe toate ca fiind bune şi trăieşte în biserica cea necreată a Lui Dumnezeu încă de acum şi de aici, de pe pâmănt. Dar nu smerenia ceea despre care vorbim, nici pe care credem noi că am dobândit-o. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat. Atunci, Dumnezeu păzeşte cu mulţumire acel suflet curat şi îl trage spre El. Aşa că nu spune „ăsta e un mofturos”, „acela e invidios”, „celălat e mânios, etc.
„N-o spune n-o scapăt niciodată la capăt cu el”. O astfel de atitudine nu e ortodoxă, nu e creştinească. Aşa, eşti străin de iubirea lui Dumnezeu. Te desparţi de Harul lui Dumnezeu, fiindcă te-ai despărţit de fraţii tăi. Să trecei cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le emiţi, să fii una cu ei la lucru.
Orice vor şi cum vor să faci. Vor aşa? Bine. Vor altfel? Bine, fie altfel. În felul acesta, zidurile care ne despart de fraţii noştri se surpă, iar noi ne unim cu Hristos. Cu cât te uneşti mai mult, zilnic, cu fraţii tăi, cu atât pătruzi mai mult, tainic în iubirea lui Hristos.
