Este o condiție foarte umană, pusă în rugăciunea Tatăl nostru de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă respectăm aceasta, ni se iartă mulțimea păcatele noastre! Nu iertăm, nu ni se iartă! Știți cum spune Mântuitorul: când vii la biserică și aduci darul tău ‒ prescura și lumânarea la Sfântul Altar ‒, dacă îți aduci aminte pe cale că cineva are ceva asupra ta, te-ai certat cu cineva și are mânie și tu de asemenea, lasă darul tău acolo, nu-l mai lua de la pangar, sau de unde l-ai luat; nu-l mai aduce la biserică, ci du-te întâi și te împacă cu fratele tău și după aceea venind, adu-ți darul tău. Altfel, nu este primit darul tău și nici rugăciunea nu este primită!
Mai mult decât atât, noi, când ne rugăm: „și ne iartă... precum și noi iertăm”, dar nu iertăm, indirect cerem osânda: „Doamne, precum eu nu iert, nici Tu nu cumva să mă ierți!”. Așa reiese din această rugăciune. Eu îl urăsc de moarte pe celălalt, mi-a făcut foarte mult rău; nu pot ierta, nici Dumnezeu nu mă iartă. Și, când mă rog să mă ierte, atunci se întoarce starea în care mă aflu, și în loc să mă ierte, mă osândește. Eu o cer aceasta: „Iartă-mă, cum iert și eu!”. Însă, eu nu iert! „Nu mă ierta nici tu, Doamne!”. Astfel ne rugăm noi înaintea lui Dumnezeu.
Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, p. 46
