Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am rămas entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr:
„Oriunde aş intra aici, în mănăstiri şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice:
„Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem". Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.
Neamul românesc a trecut prin multe încercări şi suferinţe. Eu, în copilărie, având mamă englezoaică, cu posibilităţi de a pleca în Apus, voiam şi mă rugam să scăpăm (de prigoana regimului de atunci). Şi a dat Domnul şi am scăpat. Şi acum, într-un fel mi-e ruşine. Îmi pare rău că nu am trăit cu voi suferinţele voastre. M-am gândit însă că nu fără binecuvântarea Domnului, mai precis a Maicii Domnului, am ieşit din ţară. Mă gândesc că a fost poate o providenţă, mai ales văzând că oriunde mergi, te poticneşti de aceleaşi lucruri. Tot tu eşti şi lumea este aceeaşi ori unde am trăi. Am văzut în multe feluri cum ceea ce se întâmpla aici, ceea ce se întâmpla în Rusia, s-a întâmplat şi în Occident, de bună voie însă. Că Apusul n-a avut privilegiul de a fi ortodox. Neavând Ortodoxia, duhovnicia, Apusul n-a avut putere să reziste lumii şi de aceea în Apus s-au închis biserici de bună voie, au fost transformate în magazii, au fost dărâmate... Şi într-un fel, de departe, dar esenţial totuşi, cred că vă pot înţelege din puținul pe care l-am trăit cu voi în copilăria mea şi din experienţa pe care am avut-o în Apus. Căci nici acolo nu este uşor.
Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 55-56
