Să vă spun un secret, părinţilor. Tatăl meu în fiecare zi ieşea la poartă și oprea câte un țăran care îi părea mai sărac și-i spunea:
– Stai oleacă!
– Da ce-i, bădie?
– Hai și-i mânca!
Totdeauna era unul sau doi la masă. Mama uneori se mai oțăra. Trebuia să mai pună câte o cană de apă clocotită în borș. Eram copii mulți.
– Câți frați ați fost?
– Șase.
Tata chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam! Totdeauna. Stătea la poartă, se uita frumos și chema. Nu pe oricine. Pe care avea boii mai slabi, carul mai ponosit. Și zicea:
– Stai oleacă! Trage colea.
El întreba:
– Ce vrei, bădie?
– Ţi-e foame?
– Mai întrebi?
Venea, mânca frumos, zicea: bogdaproste și se ducea în treburile lui.
(Preotul Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, p. 95)
