Nicolae Dabija este poetul care nu scrie de dragul scrisului, dar pentru și de la suflet la suflet. Fiind dintr-o viță de slujitori destoinici, acest vrednic fiu al neamului seamănă cuvântul credinței străbune. Discutăm cu scriitorul și publicistul Nicolae Dabija despre rolul credinței în activitatea sa scriitoricească.
- Cine v-a îndreptat pașii spre Domnul?
- Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.
- Ce puteți spune despre copilăria Dumneavoastră?
- Am avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația noastră a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu aveam televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care ne-au ajutat să creștem și să nu ne rătăcim prin istorie. Atunci când am deschis ochii, i-am deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor mei – Ioan şi Ana Dabija – unde am văzut lumina zilei.
- După absolvirea școlii medii, în anul 1966, ați fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească. Ce rol au avut acele încercări pentru destinul Dumneavoastră?
- Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.
- Cum a luat naștere prima poezie?
- Aveam vreo 12 ani când, aflându-mă pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea mea. Am ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-am văzut nici o pasăre. M-am aplecat și am cules-o de jos. Și am crezut că e o pană de înger. M-am dus acasă, am introdus în ombilicul penei o mină de creion și am scris atunci prima mea poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.''
- În vara anului 2007 ați căzut într-o prăpastie lângă Țâpova. În ce măsură credința v-a ajutat să depășiți această suferință?
- Această nenorocire s-a întâmplat în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă'', o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că, înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.
- Cine v-a servit drept exemplu de-a lungul carierei scriitoricești și ziaristice?
- M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.
- Ați salutat întotdeauna adevărata dăruire, promovând în revista ,,Literatura și Arta'' personalități în formare. Ce sfaturi ați oferi unui scriitor în devenire?
- Unicul sfat ar fi să nu asculte de niciun sfat. Să-şi urmeze îndemnurile inimii, care sunt cele mai importante. Or, în literatură şi în artă în general, drumurile bătătorite nu duc nicăieri, iar experienţele altora nu sunt bune decât pentru alţii. Le-aş atrage atenţia doar la faptul că volumul de debut al unui scriitor trebuie să fie de referinţă. El urmează să impună o viziune nouă şi, odată cu ea, un nume. Celelalte cărţi vin, de regulă, ca o completare a acestuia.
A consemnat Maria Cucuta-Rujină
PS: Am publicat aceste gânduri ale scriitorului tocmai în ziua nașterii sale, prilej cu care îi dorim un sincer La mulți ani!
Echipa ”Altarul Credinței”
