Am lucrat o vreme la taluzări în grupe de câte şase. Unul bătea la târnăcop, doi săpau la cazma, unul încărca la lopată şi doi lucrau la roabe. Eu am lucrat din martie până-n octombrie numai la târnăcop. De regulă ne schimbau, rotindu-ne în fiecare zi de la o formă la alta. Dar pentru că îl ajutasem pe fizicianul Dospinescu, slăbit şi foarte bolnav, să-şi poată face norma la târnăcop, am fost turnat de un profesor din grupă şi pentru asta am căpătat trei zile de carceră şi opt luni de târnăcop.
M-a ajutat Dumnezeu şi-mi făceam norma în fiecare zi, deşi bronşita mea astmatiformă îmi dădea tot mai mult de furcă, iar rana din palma dreaptă dăduse în gangrenă.
M-a tămăduit până la urmă un doctor din Timişoara. Era la bucătărie şi-mi aducea în taină o oblojeală pe care o puneam noaptea în palmă. Şi bronşitei i-a venit de hac cu flori de pintenul-cocoşului şi cu frunze de varză. Dar a plătit scump pentru asta. Acelaşi profesor-informator ne-a turnat şi am primit amândoi câte patru zile de carceră, iar lui i s-a făcut raport la Direcţia Generală a Canalului. Când am ieşit de la „Neagra”, a fost mutat de la bucătărie la taluzări.
În scurtă vreme însă, informatorul nostru a devenit „supraveghetor” cu pretenţii de „pontator”, aceasta fiind una dintre funcţiile sistemului de organizare. Urmărea corectitudinea lucrului, relaţia dintre deţinuţi, distribuirea apei şi mai ales realizarea normelor.
Umbla ce umbla printre deţinuţi iscoditor, apoi se lungea emfatic rezemat de malul proaspăt săpat, bucurându-se ispititor de răcoarea pământului. Fuma, sorbea zgomotos şi cu poftă apă dintr-o ulcică de aluminiu și striga la deţinuţi ca un gardian, îndemnându-i să muncească mai cu spor: „Hai, hai, că n-o să fac eu în locul vostru, putorilor!”
Toamna s-a îmbolnăvit. A făcut brusc febră mare şi a căzut în inconştienţă. S-a crezut că are enterocolită. Era o suferință frecventă. Mâncarea foarte proastă, apa stătută. De la infirmerie însă l-au dus urgent la spital şi s-a întors abia în aprilie. Făcuse o formă gravă de TBC.
Între timp conducerea penitenciarului fusese schimbată, urmare a unor evadări, iar el, rămas fără stăpâni, a revenit printre deţinuţi la muncă.
În tot timpul acesta eu am continuat să mă rog pentru el aşa cum puteam şi-l pomeneam mai ales în cadrul Sfintei Liturghii substituită prin Cei doisprezece Psalmi aleși și Acatistul Mântuitorului. Îi îndemnam şi pe cei din cameră, care veneau seara lângă mine la rugăciune, să-L roage şi ei pe Hristos Dumnezeu să aibă milă de robul Său Andrei.
Prin iulie a fost din nou repartizat în celulă cu mine. Acum echipele erau doar de câte trei. Unul la târnăcop, unul la cazma, iar cel de la roabă încărca şi căra. Se schimbase accentul. Era grozav de împovărător pentru cel de la roabă.
Andrei era tot mai slăbit şi nu-şi mai putea face norma nici la cazma, nici la târnăcop şi cu atât mai puţin la roabă. Se împleticea şi cădea. În câteva rânduri ar fi putut să se prăbuşească de pe podişca îngustă a taluzului şi să cadă în gol zece, doisprezece metri, peste celelalte etaje de taluz, cu roaba peste el. Am început să-l ajut, iar după mine au făcut-o îndată şi ceilalţi, mai cu seamă că noul Brigadier închidea ochii încurajator.
De la un timp a început să vină lângă noi noaptea la rugăciune. Plângea continuu şi la sfârşit îmi cerea suspinând să-l binecuvântez şi mă ruga să-l las să-mi sărute mâna.
Neţinerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăinţe, zice Sfântul Ioan Scărarul. Cel care nu uită răul şi îşi închipuie totuşi că se pocăieşte este asemenea celui care în vis i se pare că aleargă, pe când în realitate el stă pe loc.
Atunci vei cunoaşte că te-ai izbăvit de putreziciunea din tine, nu când te vei ruga pentru cel ce te-a întristat, nu când îi vei da în schimb un dar, nu când îl vei chema să ia masa împreună cu tine, ci când, auzind că se află într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge împreună cu el.
Cornel Constantin Ciomâzgă “Se întorc morții acasă”, ed. Cartea Actuală 3c, an. 2014, p. 98 - 101
