Naşterea de prunci şi creşterea copiilor sunt, într-adevăr, o mare bucurie şi binecuvântare de la Dumnezeu. Nu poate exista vreo căsătorie creştină fără o dorinţă imediată si nerăbdătoare a ambilor părinţi de a primi şi de a avea această bucurie comună. O căsnicie în care copiii sunt nedoriţi se bazează pe o formă viciată, egoistă şi trupească a iubirii.
Dând viaţă altora, omul imită actul creator al lui Dumnezeu şi, dacă refuză să facă aceasta, nu numai că-şi respinge Ziditorul, dar îşi distorsionează propria umanitate; căci nu există umanitate în absenţa „chipului şi asemănării lui Dumnezeu”, adică, fără o dorinţă conştientă, sau inconştientă, de a fi un imitator al Părintelui de viață-făcător al tuturor.
Apoi, mai este şi atitudinea lui Iisus în privinţa copiilor: „Chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: «Adevărat zic vouă: dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor»” (Matei 18, 2). Va înţelege, oare, o persoană care se fereşte în mod deliberat să aibă copii, sensul deplin al acestui avertisment al Domnului ‒ poate una dintre cele mai importante descoperiri din întreaga Evanghelie?
John Meyendorff, Căsătoria ‒ perspectiva ortodoxă, Editura Renașterea & Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2012, p. 20
