Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră.” I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune.”
Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri.” I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi.
Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască… Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).
Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm – totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.
Din Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84
