Într-un sat, preotul vorbea copiilor despre milostenie.
Unul din ei, zise preotului:
-„Dar când nu ai ce da, părinte, cum mai poţi face milostenie?”
Părintele surâse – şi vorbi către toţi:
-„Iată, dragi copii, – priviţi colo, unde-şi are gospodăria Ioana, cu bărbatul şi cu cei trei copii ai lor. Ei sunt săraci, dar fiindcă Ioana este o bună creştină, găseşte în fiece zi prilejuri spre a face milostenia.
Aşa, ieri, sculându-se înaintea tuturor, şi văzând trecând o femeie sărmană, care ducea în spinare o sarcină prea grea de lemne, i-a purtat sarcina până în deal.
Vecina ei trebuind să plece la oraş după treabă, i-a lăsat în seamă pe copilaşul ei – şi Ioana, amestecându-l cu copiii săi, i-a purtat şi lui grija până ce, seara, s-a întors mama lui.
Trecând un drumeţ care nu cunoştea locurile, Ioana l-a îndrumat, scoţându-l până la marginea satului şi vorbindu-i cuviincios.
Vecina ei primind o scrisoare de la feciorul său ostaş şi, neştiind să citească, iată că Ioana a venit la ea şi, cu răbdare şi prietenie, i-a citit-o.
Iar pe doi soţi care se certau la poarta ei, Ioana i-a împăcat, spunându-le că-s creştini şi că, făcând astfel, supără pe Domnul Hristos.
Iar aceste lucruri le-a făcut cu toată inima şi cu veselia pe chip.
Iată, dragi copii, câte milostenii poate face un om sărac numai într-o zi!”
