Dr. Mihaela Bilic a absolvit Facultatea de Medicină Generală „Carol Davila“ din Bucureşti şi, în anii 1996-2000, a urmat rezidenţiatul la secţia de Diabet şi Boli de nutriţie a Spitalului Universitar din Bucureşti. A urmat un stagiu de un an la o clinică de obezitate din Paris. A publicat la Curtea Veche Publishing volumele Trăiesc, deci mă abțin (2011), Sănătatea are gust. Ghid pentru slăbit (2015), Sănătatea are gust (2016), Tocăniță pentru suflet (2016), Supă de încălzit inima (2016) și ABC de nutriție (2016).
Statutul de medic nutriționist s-a schimbat, vizibil, în România, în ultimul timp?
Statutul de medic nutriționist a ajuns să fie la modă. Atunci cînd voiam eu să fiu medic nutriționist, nu prea existau alții care să-și dorească specialitatea asta, toată lumea stătea în spital și trata diabetul. Acum treaba cu slăbitul a devenit o modă, e o necesitate, și a fi nutriționist e ceva ce au descoperit inclusiv medicii că poate fi interesant. Din păcate, însă, există atitudini diferite, nu toată lumea practică aceleași metode. Eu mă integrez într-o categorie mai aparte, nu cred în curele de slăbire, în listele de alimente permise și interzise, în meniurile fixe și-n mîncatul de cinci ori pe zi. Și atunci, în timp ce alții s-au făcut nutriționiști, eu am făcut un masterat în psihonutriție.
De fapt, întrebarea esențială nu este „Eu ce să mănînc?“, ci mai degrabă „Eu de ce mănînc?“. Și, da, culmea, la mine doresc să ajungă oamenii care au încercat toate curele de slăbire și au ajuns să recunoască faptul că, de fapt, curele de slăbire nu funcționează și, dacă nu schimbi ceva definitiv în relația ta cu mîncarea și nu reușești să te poziționezi altfel față de aceasta, e un cerc vicios din care nu vei ieși niciodată. Slăbitul e din ce în ce în ce mai greu, și tot mai greu e să-ți păstrezi silueta. Singura soluție e să înțelegi că toată viața trebuie să ai grijă. Nu există o cură de slăbire care se termină și apoi te întorci la vechile obiceiuri, ci e vorba mai degrabă de un fel de reeducare alimentară. În acest context, drumul este cu sens unic: odată ce implementezi obiceiuri și reguli noi, trebuie să le respecți toată viața. Și, paradoxal, pe măsură ce trec anii, trebuie înăsprite.
Cum trebuie să te poziționezi față de mîncare?
Trebuie să învățăm să mîncăm de foame, să facem diferența între mîncatul ca necesitate a corpului și mîncatul emoțional, să reușim să ne educăm și să ne disciplinăm apetitul. Pentru că, adulți fiind, trebuie să avem o pauză de cel puțin cinci ore între mese, în care trebuie să învățăm să nu ronțăim nimic. Mîncăm pentru că ne este foame, ne oprim chiar dacă nu ne-am săturat și așteptăm următoarea masă. Apetitul se educă – la fel, senzația de sațietate și dimensiunile stomacului. Trebuie să avem o nouă atitudine față de mîncare. Asta înseamnă să înțelegem că există un buget caloric al fiecăruia și că, dacă nu ne încadrăm în el, dacă mîncăm mai mult decît are nevoie organismul, ne îngrășăm. După părerea mea, kilogramele în plus sînt mîncatul pe datorie, pe credit. Mîncăm mai mult decît ne permite bugetul nostru caloric.
Echilibrul stă în ochiul nostru și în starea pe care ne-o dă imaginea noastră. Pentru că, din punct de vedere medical, e foarte mare plaja, undeva între 5 și 7 kilograme, față de înălțime. Dacă așteptăm să ne spună medicul că avem grad 1 de obezitate e foarte tîrziu. Dacă sîntem supraponderali, nu ne putem minți, ne vedem în oglindă sau simțim în funcție de cum stau hainele pe noi. De multe ori, asistăm la cealaltă situație, în care oamenii își doresc să fie mai slabi decît greutatea lor ideală. Kilogramele în plus duc la concluzia simplă că, dacă de mîine vrei să slăbești, trebuie să scazi cu 30% aportul de mîncare dintr-o zi. Acest 30% necesită mai întîi conștientizarea și asumarea cantității de mîncare dintr-o zi. Lucru pe care, din nou, nu sîntem dispuși să-l facem. Este o muncă individuală. Dacă 30% înseamnă ca din trei mese să rămînă două, sau înseamnă a elimina ronțăielile dintre mese, sau a mînca la o masă două feluri în loc de unul singur, e o chestiune de decizie a ta personală. Dar orice decizie luăm, trebuie să înțelegem că trebuie respectată pentru totdeauna. Nu o respectăm doar timp de trei luni. E un fel de ajustare și de comportament de om chibzuit, care înțelege că organismul său are o limită energetică pe care o poate consuma și, dacă tu îi dai mai mult de atît, el nu are ce să facă cu respectivele calorii, le transformă în grăsime. E o chestiune de bun-simț și de respect pentru corpul nostru. El ne arată în oglindă rezultatul faptelor noastre. Altfel, capul ne spune o întreagă poveste: are tendința să minimalizeze, să găsească explicații, motive.
Oamenii se îngrașă, deci, din motive emoționale?
Așa a lăsat-o natura, universul: mîncarea ne dă o stare de bine. E dincolo de satisfacerea foamei. Instinctele noastre știu asta. E cea mai la îndemînă metodă de a ne crea o minimă stare de bine. Nici societatea nu ne educă să avem grijă de starea noastră de bine prin mijloace mai eficiente și, dacă se poate, nealimentare: să ne fie bine în pielea noastră, să ne trăim viața în armonie cu ceea ce ne dorim, cu prioritățile și valorile noastre, să avem o stare de mulțumire. Sînt lucruri esențiale, despre care nimeni nu vorbește în prezent. Și atunci, ne trezim ca niște animăluțe chinuite, că mîncăm doar ca să putem face față unei noi zile care este și frustrantă, și obositoare. În disperarea lui creativă, creierul nostru caută o metodă să-și aline suferința și să-i fie bine. Acolo unde totul e interzis, sîntem îndemnați să mîncăm prin nevoia societății de a avea oameni funcționali. Dacă n-am avea această senzație de bine cu ajutorul mîncării, am fi, probabil, jumătate din noi fie internați, urlînd de durere, fie pe jos, în criză. Societatea nu are nevoie de oameni care nu pot funcționa, iar faptul că sîntem grași nu deranjează pe nimeni: sîntem consumatori de servicii de sănătate, de medicamente, deci toată lumea profită de pe urma kilogramelor noastre. Pînă să ne facă grăsimea nefuncționali, societatea profită.
Care e alternativa la mîncatul excesiv?
Alternativa e, pur și simplu, lucrul cu tine: să faci ce-ți place, ce vrei din viață, un fel de dezvoltare personală. Nu ai cum s-o faci din exterior, nu o poate face nimeni în locul tău. Dacă nu descoperim asta singuri, și prin multe încercări, atunci rămînem la mîncare. Dacă nu aprofundăm direcția asta, cu siguranță mîncarea ne va ține de cald și ne va ameliora suferința. Dar nu putem da vina pe mîncare: e incapacitatea noastră de a ne găsi un echilibru și un bine minim.
În ultimul timp, a apărut o preocupare vizibilă pentru mîncatul sănătos…
Și aici avem o nouă boală: ortorexia – dorința de a mînca excesiv de sănătos. O tulburare care ține tot de sfera psihiatrică, o obsesiei. Mulți nu realizează că această dorință este tot una absurdă și denotă tot un dezechilibru emoțional, psihic. E prea multă atenție acordată mîncării, iar energia pe care o consumăm pentru aceasta e diproporționată în raport cu alte aspecte ale vieții noastre. Paradoxal e că acest concept e unul gol. Din fericire, natura ne-a vrut mai simpli de atît în raport cu mîncarea. Produsele se împart în două categorii: comestibile și necomestibile. În momentul în care vorbim de un produs necomestibil, nici măcar nu mai e nevoie să discutăm despre el. Dar cînd altul e comestibil, înseamnă că e bun, sănătos. Termenul de „comestibil“ nu are grade de comparație. Și, în acest context, a folosi cuvîntul „sănătos“ în loc de „comestibil“ dă naștere unei întregi polemici. Totul ține de cantitate și de frecvență. Doza face otrava, e un concept clar în nutriție, nici un lucru nu poate fi în esență ideal sau profund dezastruos, interzis, tabu. Avem un organism fabulos construit care poate digera tot, neutraliza tot, e o chestiune de bun-simț și de respect față de corpul tău ce fel de preparate consumi.
Nu putem desființa o întreagă gamă de alimente pe criteriul, de pildă, că mezelurile sînt nesănătoase. Ele au fost concepute ca o alternativă la carne, sînt o carne mai concentrată, ca gust și ca grăsime, făcută să țină mai mult timp. Dacă noi confundăm mezelurile cu carnea și mîncăm în fiecare zi cu sutele de grame, atunci avem o problemă și, culmea, nu neapărat una de sănătate, cît mai ales una de siluetă. Pentru că toate lucrurile astea care sînt concentrate înseamnă densitate calorică mai mare. Ar trebui să mîncăm cît mai puține produse ambalate. În momentul în care ambalezi un produs, el e făcut să stea cît mai mult pe raft, are cu siguranță mai puțină apă, pentru că n-ar folosi nimănui. Dacă nu devenim rudimentari și nu alegem alimentele în forma lor cea mai simplă, ca apoi să le gătim, nu putem să ne supărăm că ceea ce cumpărăm e și mai gustos, și mai caloric, și mai bogat în grăsime sau în zahăr. Trebuie să fim atenți să nu le consumăm pe cele prelucrate, într-un mod nesănătos ca frecvență și cantitate. Orice lucru consumat în exces e nesănătos.
Și totuși, cum ne putem apăra de alimentele nesănătoase?
Trebuie să citim eticheta. Ca să aflăm, de pildă, cîtă grăsime conține produsul. Pe toate aceste produse de pe raft, simțurile noastre nu le mai pot identifica. Pînă acum era o chestie destul de clară: astea-s legume, astea fructe, asta-i carne, asta brînză… Dacă mîncăm în continuare produsele simple, nu e un pericol. Gătitul în casă nu e un pericol. Tocănița și ciorba nu sînt un pericol. Sau un banal orez cu lapte, ori clătite. În momentul în care mîncăm lucruri care conțin multe ingrediente, nu putem să ne dăm seama cîte grame de grăsime sau de zahăr sînt într-un produs. Tu-l mănînci relaxat că-i doar un biscuit sau un covrigel și nu realizezi că, de fapt, organismul tău primește un soi de… superfood.
Există cîteva „adevăruri esențiale“ despre mîncare, care tot circulă…
Se creează așa-zise false alternative. Toate aceste vorbe sînt spuse simplist, nu sînt argumentate. Noi le luăm ca atare. Cînd, de fapt, nu se explică exact. Sînt vreo zece replici care se repetă la nesfîrșit, nu știu cum de au putut fi așa de repede adoptate. De pildă, referitor la tipurile de zahăr: zahărul, indiferent de care, e identic. Nu există unul mai sănătos. Nu e aliment, ci condiment. De asta trebuie să-l mîncăm puțin și rar. Cartofii prăjiți îngrașă, dar pentru că au ulei. Același ulei care îngrașă și în salată, mai mult decît untul sau slănina. Sîntem singura nație care-și contestă tradițiile – cazul cărnii de porc. De ce mîncăm noi acum grăsime de cocos și palmier, doar pentru că sînt vegetale, și contestăm, de pildă, carnea de porc?
Ce putem face, concret, ca să mîncăm mai sănătos?
Apucați-vă din nou de produse făcute în casă. E cea mai bună investiție în sănătatea noastră. Chiar dacă mîncarea respectivă va fi mai puțin intensă ca gust. După 40 de ani trebuie să mîncăm cu 30% mai puțin decît la 20. Și să nu pierdem din vedere elementul de mișcare, tonus.
a consemnat Iaromira POPOVICI
Aparut in Dilema veche, nr. 672, 5-11 ianuarie 2017
