Se spune ca, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte.
Într-o zi, pe când avea numai câţiva aniţori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsarele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.
Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul.
Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi, dintr-o dată, păsarile au prins viaţă şi si-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe.
Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…
Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.
Treizeci de ani mai târziu, când Mantuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.
În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, şi aşa au rămas pâna în zilele noastre, păsari binecuvântate de Dumnezeu şi iubite de oameni.
Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006
