Cu ocazia altei întâlniri, m-a ajutat să-i pricep vorbele în felul următor:
-Știi ce să faci când ești bolnav? Să te rogi Domnului să-ți ierte păcatele. Iar Domnul, pentru că L-ai rugat cu durere și cu smerenie, îți va ierta păcatele și-ți va tămădui și trupul. Dar bagă de seamă să nu spui ,,Doamne, iartă-mi păcatele!” pe de o parte, iar, pe de alta, să ai în minte vindecarea trupească, pentru că o astfel de rugăciune nu va avea nici un efect.
Când te rogi, dă uitării boala trupească și primește-o ca pe un canon de ispășire a păcatelor tale. Și nu te neliniști deloc, lasă totul în voia lui Dumnezeu.
Cu aceste cuvinte, Părintele mă ajuta să înțeleg că boala mea trupească era cauzată de boala sufletului, adică de păcatele mele, și cu rugăciunea pentru iertarea păcatelor, făcută cu smerenie, va aduce sufletului tămăduire și, în timp, atunci când va crede Domnul de cuviință, va vindeca și trupul.
Mi-a atras, însă, atenția că, dacă voi amesteca în rugăciune și gândul la vindecarea trupească, atunci rugăciunea trupească nu va da nici un rod. Acea rugăciune în care bolnavul folosește iertarea păcatelor drept pretext al bucuriei de a se vindeca trupește e o rugăciune ineficientă, și aceasta din cauză că bolnavul nu s-a rugat dezinteresat.
Bătrânul afirma că Hristos, răspunzând rugăciunii smerite a bolnavului pentru iertarea păcatelor, precum și credinței lui lipsite de gânduri ascunse, la început, în marea Sa milostivire, împlinește ce e mai greu, iar, apoi, la timpul potrivit și știut numai de El, împlinește și ce e mai ușor.
Adică tămăduiește, mai întăi, rădăcina – boala sufletului, păcatul – iar, mai apoi, ramurile – boala trupului.
Din Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău
