Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării.
La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit în formă omenească prin Duhul Sfânt, de către Fecioara Maria. S-a făcut om ca să ne arate nouă Dumnezeu în trup. Prin lacrimi, încetul cu încetul, şi noi începem să zămislim viaţă dumnezeiască în noi înşine, pentru a vădi ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit dintru început, şi anume să ne facem desăvârşit chip şi asemănare a Fiului Său. Duhul Sfânt zămisleşte prin plâns acest chip în noi, ca noi să îi purtăm pecetea şi să ne facem cunoscuţi îngerilor care ne vor aduna pe toţi în Împărăţia Sa în Ziua Judecăţii.
Domnul Iisus Hristos Se cheamă Emanuel „Cu noi este Dumnezeu”. Întrupându-Se Cuvântul, S-a făcut pentru noi trup care putea fi atins, măcar că este Duh neamestecat. Sfântul Grigorie Noul Teolog spune ”Ο Λόγος παχύνεται”, care întocmai se tâlcuieşte „Cuvântul lui Dumnezeu s-a îngrăşat”. Cuvântul lui Dumnezeu „s-a îngrăşat”, ca noi să Îl putem atinge, să Îl vedem, să Îl auzim. S-a „îngrăşat” în chip fizic ca să devină tangibil pentru noi. Asemenea şi noi, stăruind în lucrarea lacrimilor, a plânsului duhovnicesc, ne „îngrăşăm”, dar cu sufletul.
Adică harul începe să se întipărească, aşa încât sufletul se „îngraşă”, se îmbogăţeşte, dobândeşte o plinătate şi se face vizibil în faţa Domnului şi a sfinţilor Lui îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum mâncarea şi băutura sunt de trebuinţă trupului, aşa sunt şi lacrimile pentru suflet”. Dacă nu plângem adesea, spune acelaşi, ne înfometăm sufletul şi îl facem astfel să moară.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, p. 230-231
