Iubirea te aseamănă cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună. Un astfel de om nu se tulbură zădarnic pentru păcatele altora, ci îi vede pe toţi sfinţi, ştiind că Dumnezeu poate să-i preschimbe pe toţi cu harul Său, dacă nu acum, pe viitor.
Nu este cicălitor, nu se grăbeşte să-i mântuiască pe ceilalţi, ştiind că aceasta stă în puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roagă pentru toată lumea, crezându-se pe sine mai păcătos decât toţi oamenii. Este aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalţi. În acest fel, omul propăşeşte şi se permanentizează în nepătimire şi dragoste.
Părintele Selafiil, Dragostea care nu cade niciodată, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, p. 13
