Apostolii se aflau pe mare și, după ce toată noaptea nu au prins niciun pește în mreje, vine Iisus și le spune să arunce mrejele din nou. Apostolii fac întocmai și prind pește mult, iar Petru, văzând una ca asta, merge la Iisus și-I spune: “Doamne, eu sunt om păcătos, pleacă de la mine!” M-am gândit tot timpul: “Cât de zăpăcit să fii să intre Bogăția și Bunătatea în casa ta și tu să-i spui să plece?”
Hai să coborâm puțin în viața noastră...
Să știți că Dumnezeu, așa cum ni s-a revelat nouă, creștinilor, are o mare adâncime. Niciodată Dumnezeu nu a făcut cu noi filosofie. Niciodată nu a susținut ideologii, nu a încercat să ne emancipeze trecându-ne prin școli și doctorate, făcându-ne astfel să înțelegem că viața în Dumnezeu nu este apanajul oamenilor înțelepți, ci este apanajul sincerității și al lipsei de viclenie. Miracolul este că un om care este sincer spiritual va fi întotdeauna un artist. Va scrie frumos, va crea frumos, va trăi frumos. Am văzut oameni banali, fără școală, dar care vorbeau atât de frumos și corect, încât am fost placut impresionat și uimit cum un om simplu ÎL poate trăi pe Dumnezeu atât de complex. Cum e posibil?! Oameni fără școală, fără carte, să ajungă la o înălțime atât de profundă din toate punctele de vedere și să-L poată exprima pe Dumnezeu într-o frumusețe fără margini?! Sfântul Siluan spune așa: “Smerenia este modul în care omul primește iubirea lui Dumnezeu.” Un om care nu e smerit, respinge și scuipă în Iubirea Lui.
Nu vreau să cobor pe un nivel inferior pregătirea intelectuală, ea înseamnă civilizare. Dacă vrem toți o țară mai bună, e musai să facem educație pe bune, dar ca țara bună să se păstreze așa și să ofere o geografie spirituală, e nevoie de Spiritualitate. Un intelectual fără Spiritualitate este un demon. El se va ridica împotriva umanității la un moment dat. Un intelectual fără Spiritualitate va începe să ardă cărțile altora, socotindu-se pe sine mai înțelept decât ei. Iar când un om începe să ardă cărți, urmează să omoare oameni (istoria a demonstrat lucrul acesta).
Există, așadar, două aspecte foarte importante în existența unui om: unul spiritual și unul intelectual. Dacă nu le practicăm pe amândouă, în aceeași măsură, riscul să ne transformăm în teroriști/fundamentaliști este uriaș. Un om spiritual fără intelect se transformă într-un fundamentalist, iar un intelectual fără Spiritualitate, se transformă într-un om rece care va fi de acord cu epurările - el va dicta cine merită să trăiască și cine nu.
Evanghelia de astăzi este semnul belșugului lui Dumnezeu. Un om care se apropie de Dumnezeu primește, fără mari eforturi, Viața. Și primul semn al Vieții care sălășluiește în el este că dispar cârcotelile. Omul acela va trăi lin, în Dragostea lui Dumnezeu, pentru că el are o concepție și o viziune despre viață, care îi dau putere să trăiască astfel. Intelectul și sufletul lui sunt astfel construite încât ajunge la Înălțimea aceasta. Omul cârcotitor este acela care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu.
Iisus le spune ucenicilor săi: “Și va veni o vreme când voi nu mă veți mai întreba nimic, pentru că nu va mai fi nevoie.” Ne vom împărtăși unii altora dincolo de întrebări și de cârcoteli.
Asta este măsura la care ne cheamă Evanghelia și Biserica. Să nu credeți că viața într-o parohie este simplă. Spunea un om al cărții: “Cum să te ferești să cazi fie în intelectualizare, fie în fundamentalism religios?” Eu cred că viața într-o parohie te ferește să cazi în oricare dintre aceste exagerări. Aici e școala. Aici înveți cum să fii echilibrat, ferit de extreme. Nu poți sta singur acasă, dându-ți cu părerea despre tot ce se întâmplă în jurul tău, neparticipând la Izvorul Vieții. Provocarea supremă este Potirul și, dacă ați înțelege lucrul acesta, nu v-ați dezlipi de El. Din El vine echilibrul existenței noastre.
În “Pescuirea Minunată”, Petru îi spune lui Iisus să plece de la el, în contradicție cu dialogul de pe muntele Tabor, atunci când îi spune să facă trei colibe și să rămână acolo, doar ei.
E tulburătoare prezența Iubirii lui Dumnezeu lângă noi. În principiu, prezența iubirii în viața noastră e tulburătoare, nu prea știm ce să facem cu ea. Un om care e iubit, ori se sperie, ori e sufocant, ori devine dependent. Iubirea e tare greu de dus, când e purtată în afara lui Dumnezeu. În lumea spirituală, Dumnezeu le adună pe toate cele păcătoase și distructive ale noastre și le ridică și îndreaptă.
Un om așezat în Iubirea lui Dumnezeu nu se mai sperie, nu se mai teme, nimic nu-l mai poate scoate din ea, nimic nu-l dărâmă, pentru că știe că El a biruit toate relele acestei lumi. El nu mai are întrebări, cârcoteli, nu mai are nemulțumiri de viață. Prin ce a trecut Iisus și nu a biruit?
Străduința mare, așadar, este aceasta, să intrăm în Dragostea Lui și să nu mai trăim bicisnic, în orgolii și gelozii mizere (De ce el și nu eu?). Noi, creștinii, suntem cei mai liberi oameni din Univers!
Omul care încă nu a primit Dragostea Lui Dumnezeu va face precum Petru. I se întâmplă o mare bucurie (îi spune cineva “Te iubesc!”), iar el o rupe la fugă, pentru că nu crede că i se poate întâmpla ceva bun. În mod paradoxal, am devenit suspicioși la cele bune. Dacă cineva ne spune un cuvânt frumos, ne temem, devenim întrebători, suntem siguri că urmărește ceva, că vrea ceva de la noi. Nu mai știm să primim un zâmbet și o îmbrățisare cu bucurie.
În schimb, pentru omul ce a primit Iubirea lui Dumnezeu, viața este plasa cu pește pe care Dumnezeu a umplut-o peste măsură. Are tot și pe toate le va trăi în Bucuria Lui. Iubirea Lui alungă din inimile noastre toate necioplirile și barbariile interioare și bine-ar fi să învățăm a trăi în Ea. Nu după închipuirile noastre, ci după cum ne învață Hristos, prin gura lui Pavel:
“Dragostea nu cade niciodată!”, pentru că Dragostea este Însuși Dumnezeu.
Autor: Pr. Visarion Alexa
