Icoana Maicii Domnului de la Poceaev este una dintre cele mai cinstite sfinte odoare ale Bisericii Ruse. Lavra Poceaev, un bastion vechi al Ortodoxiei, adăpostește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de aproximativ 400 de ani. Minunile săvârșite înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului sunt numeroase și sunt mărturisite în registrele pe care mănăstirea le ține, cu explicațiile detaliate făcute de credincioși, care prin rugăciune au dobândit eliberare de duhuri necurate, eliberarea din captivitate, și care au fost aduși la calea cea dreaptă.
Icoana Maicii Domnului de la Poceaev este prăznuită pe 23 iulie/5 august, pe 8/21 septembrie și în vinerea din Săptămâna Luminată. Această icoană este renumită în toată lumea slavă: este cinstită în Ucraina, Rusia, Bosnia, Serbia, Bulgaria, Republica Moldova. Alături de creștinii ortodocși, vin și oameni din alte confesiuni pentru a cinsti icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Sărbătoarea în cinstea icoanei Maicii Domnului de la Poceaev de pe 23 iulie/5 august a fost stabilită în amintirea eliberării Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de sub asediul turcilor din 20-23 iulie 1675.
***
În acele vremuri, prin ţinutul Volnâiei a trecut mitropolitul grec Neofit, care mergea, precum mulţi alţi ierarhi răsăriteni de pe atunci, după ajutor în împărăţia Moscovei pravoslavnice. În anul 1559, trecând şi pe la moşia văduvei Goiskaia, la rugăminţile fierbinţi ale acesteia, a rămas în casa ei o bună bucată de vreme, odihnindu-se după osteneala îndelungată a drumurilor sale.
Temătoarea de Dumnezeu femeie l-a primit cu bunăvoinţă în casa sa pe înaltul oaspete şi, după obiceiul rusesc, i-a arătat cea mai înaltă cinstire. Drept recunoştinţă pentru primirea sa, mitropolitul i-a dat la plecare ca blagoslovenie o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Cel mai înainte de toţi vecii, pe care el o adusese tocmai de la Constantinopol. Purtase icoana până atunci cu sine ca pe un odor de mare preţ, însă Pronia lui Dumnezeu l-a îndemnat să o lase pe ea în Volnâia, ca binecuvântată moştenire.
Icoana dăruită Anei Goiskaia avea 33 de centimetri înălţime şi 27 lăţime, fiind pictată cu vopsele de ulei, în stil clasic bizantin, pe lemn de tei, având bătute pe spate (ca să nu se curbeze) două scândurele din stejar (despărţituri). Sfântul chip a fost acoperit mai întâi cu un strat subţire de argint, fiind îmbrăcat în el ca într-o cămaşă. Cu timpul însă, această îmbrăcăminte s-a degradat, ca şi cum ar fi fost împărţită în pătrăţele, drept pentru care în cele din urmă ea a fost schimbată din nou, fiind refăcută din perle mărunte.
Icoana o înfăţişează pe Maica Domnului încinsă, cu Pruncul Cel Preasfânt pe partea dreaptă. Pe partea stângă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine o pânză ce acoperă picioarele şi spatele dumnezeiescului Prunc. Domnul Iisus Hristos ţine mâna stângă pe umărul Maicii Sale, iar cu cea dreaptă binecuvintează. Preasfânta Fecioară are cinstita sa faţa aplecată spre capul Fiului, exprimând dragostea ei cea mare către El, cu afecţiune şi expresivitate unindu-şi chipul ei de mamă cu chipul Fiului. Pe marginea acestei icoane sunt, de asemenea, şapte miniaturi înfăţişând gravuri de sfinţi. În dreapta sus, după cum glăsuieşte înscrisul, este zugrăvit proorocul Ilie; jos – Sfântul Mucenic Mina; în stânga sus – Sfântul întâiul Mucenic Ştefan; în partea de jos – Preacuviosul Avramie. În partea de jos a icoanei aflăm chipurile a trei sfinte: Sfânta Muceniţă Paraschevi, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina şi Muceniţa Irina Fecioara.
Darul facerii de minuni al sfintei icoane nu s-a arătat imediat. Multă vreme s-a aflat icoana în casa fericitei moşiere Goiskaia, însă abia după 30 de ani a început să se observe ieşind din ea o oarecare lumină neobişnuită. Aceasta se întâmpla prin 1597, tocmai în toiul Uniaţiei, ce fusese introdusă de soborul de la Bretsk din jurul anului 1596. Creştinii ortodocşi au văzut în această minune o osebită lucrare a Proniei lui Dumnezeu, care, în toiul celor mai amare ispite din partea Uniaţiei, a pregătit credincioşilor ortodocşi o mângâiere binefăcătoare, prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Slugile au anunţat-o mai întâi pe moşiera Goiski, că o lumină harică răzbate din icoana preasfinţitului Neofit, însă ea nu a vrut să ia aminte, până ce nu a văzut în vis icoana, scăldată într-o mare lumină. Necrezând nici visului, Ana Goiskaia nu a dat importanţă deplină acestui fapt, până ce nu a văzut aievea lumina răzbătând din icoană.
După aceasta, ea a început să privească altfel icoana minunată. Cu osebită evlavie, a aşezat-o în locul cel mai cuviincios din casă şi a pus să ardă înaintea ei o candelă de veghe. Nu a trecut însă multă vreme, că puterea harică ce răzbătea din icoană a început să izvorască primele minuni. Ana Goiskaia avea un frate bun, Filip Kozinski, care era orb din naştere. Crezând în puterea icoanei, moşiera l-a îndemnat să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea icoanei ei celei minunate, ca prin preaputernicele sale rugăciuni, să ceară de la Domnul vederea pentru fratele său. Şi, doar ce s-a rugat Filip cu credinţă înaintea icoanei celei dăruite de Dumnezeu, că în acelaşi ceas ochii lui s-au deschis, asemenea orbului celui din naştere din Evanghelie. El a început să vadă ca şi cum nu ar fi fost orb niciodată. După câteva astfel de neîndoielnice minuni, le-au devenit tuturor limpezi lucrurile, iar Goiskaia s-a hotărât din acel ceas să nu mai ţină icoana în casa sa.
Ana Goiskaia va trece la Domnul în 1617, lăsându-şi averea sa nepotului său, Andrei, nobil de Beliski, ajuns mai apoi voievod al Sandomirskului.
În anii ce au urmat, s-a mărit numărul călugărilor, însă pentru mănăstire răsunase ceasul mulţimii necazurilor.
Trecuseră deja 300 de ani de când Rusia se eliberase de sub jugul tătaro-mongol, însă năvălitorii tătari din Hoarda de Aur încă mai bântuiau prin pământurile Volâniei. Aceştia treceau prin foc şi sabie tot ce întâlneau în cale. În anul 1607, una din aceste hoarde a năvălit şi în Mănăstirea Poceaev; în acea vreme, după cum grăieşte o tradiţie locală, un oarecare monah se afla pe munte, săvârşind rugăciunea. Tătarii l-au văzut şi au vrut să îl prindă pentru a-l lua în robie. Ei l-au atacat îndată, însă vazându-l că era bătrân, l-au lovit plini de răutate cu sabia, tăindu-i capul. Monahul, care ar fi trebuit să moară în acel ceas, şi-a luat în mâini capul său tăiat şi l-a adus la mănăstire, aşezându-l înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului – şi abia atunci şi-a dat duhul său Domnului, spre uimirea tuturor şi spre slava Preasfintei Fecioare, ce-şi alesese icoana sa de la Poceaev, arătându-şi puterea astfel prin ea. În acea vreme, la Poceaev era egumen plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iov.
Odată, pe când el se ruga în peştera sa înaintea minunatei icoane, o neobişnuită lumină a răzbătut dintr-o dată din ea şi vreme de mai bine de două ceasuri s-a reflectat din adânc către biserica din apropiere, spre marea mirare a ucenicului său, fericitul Dositei, învrednicit să fie martor la această minune neobişnuită. Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1623, chiar în vremea când moştenitorul Anei Goiskaia, Andrei Firlei, începuse să prigonească Mănăstirea Poceaev. El se lepădase de Ortodoxie, trecând la protestanţi, făcându-se mărturisitor al eresului luteran, având un caracter dârz, plin de obrăznicie şi de lăcomie. Firlei nu putea deloc să se împace cu marea bogăţie pe care Ana Goiskaia o dăruise Mănăstirii Poceaev. Netemându-se de înfricoşătoarea judecată de dinaintea prestolului dumnezeiesc, la care va fi chemat de alcătuitoarea înscrisului testamentar, pentru încălcarea voinţei fondatoarei, Firlei, după moartea celei care lăsase testamentul, a confiscat toate averile şi a stricat testamentul, luând treptat manăstirii averea lăsată de Ana Goiskaia.
Pe data de 10 iunie 1623, el a trimis în mănăstire o ceată formată din slujitorii săi, cei mai nemiloşi luterani care, tâlhărind averea mănăstirii, au răpit şi icoana cea făcătoare de minuni. El credea că, dacă va lua icoana, monahii nu vor mai rămâne în acel loc. Aproape 20 de ani s-a aflat sfânta icoană în mâinile necredinciosului Firlei, trecută cu vederea şi dispreţuită. Însă monahii de la Poceaev nu au uitat de ea. Preacuviosul Iov, egumenul mănăstirii, s-a umplut de râvnă şi a mers pe la scaunele de judecată din Kremeniţki şi Luşk, făcând multe cereri şi plângeri.
Preacurata nu a îngăduit însă astfel de hule la adresa icoanei sale, şi abia a început nelegiuirea, că soţia lui Firlei a şi fost cuprinsă de un diavol sălbatic, ce o muncea pe ea. Acesta l-a tulburat mult şi pe Firlei însuşi, scuturarea diavolească continuând până când icoana a fost întoarsă mănăstirii.
Din acea vreme, icoana nu a mai părăsit muntele Poceaevului, slăvindu-se cu minuni şi cumulte semne, spre slava mănăstirii şi spre mântuirea tuturor celor care cu credinţă sosesc aici.
Pe data de 2 noiembrie 1661, moşierul Ivan Lobos mărturiseşte în testamentul său din Kremeniţki că „suferind el nu puţină vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de-o grea boală, după o făgăduinţă a mers la slujbă la Mănăstirea Poceaev şi aici, la icoana făcătoare de minuni, la Urma Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi la moaştele fericitului Iov. În urma rugăciunilor şi atingerii de aceste sfinţenii, s-a învrednicit de osebită milă şi de înzdrăvenire…” (Preslavnaia Gora Poceavskaia, p. 11, „Potlivnoie testament Lobos”, arhivele Lavrei Poceaevului, nr. 3/50”)
În anul 1664, prin mijlocirea Maicii Domnului, a avut loc minunata înviere a fiului moşierului Ivan Jabokritki din Pereveredov. Nu cu mult timp înainte de aceasta, în acelaşi an, Simeon primise vindecare la Mănăstirea Poceaev de o albeaţă la ochiul stâng, după ce s-a spălat cu agheasmă de la Urma Maicii Domnului. Nu a trecut mult timp însă, că el din nou s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Părinţii, plini de amărăciune, plângeau neîmpăcaţi această pierdere şi îi pregăteau trupul de îngropăciune.
Cuviincioasa bunică a celui ce murise se ruga cu lacrimi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Fecioară Preacurată, prin icoana ta de la Poceaev, ţi-l închin pe nepotul meu ţie, numai să arăţi îndurarea ta asupra lui; ia aminte la lacrimile părinţilor lui şi îl învie pe el!”
Copilul a zăcut mort de noaptea până a doua zi, iar la prânz deodată a întins mâinile şi a grăit către mama sa, cerându-i să mănânce şi să bea; şi îndată s-a ridicat de pe patul de moarte plin de voie bună, spre slava lui Dumnezeu şi mângâierea părinţilor.
Nu mai puţin vestită, o altă minune s-a întâmplat în luna decembrie a anului 1664, când, cu ajutorul Maicii Domnului, a primit tămăduire un oarecare om, pe nume Vasile, din Ialovici, care suferea de paralizie generală; până la minunată vindecare el nu vedea nimic şi nu putea să se mişte.
În anul 1665, prin puterea cea mare a Maicii Domnului, s-a săvârşit încă o minunată înviere a unui om, pe nume Vasile Skarpitka, din satul Pelici, care se afla în apropiere de Lungno. El a adormit spre seară, în sâmbăta lăsatului de sec de brânză, însă către cină l-au aflat mort. Văduva cea nemângâiată, plină de întristare, îl plângea pe bărbatul ei repausat, care era singurul întreţinător al familiei. La priveghi se adunaseră mulţi vecini care, mângâind-o, îi vorbeau ei despre marea îndurare a Maicii Domnului, arătată la Muntele Poceaevului, încredinţând-o că Maica Domnului nu o va lăsa pe ea. Atunci nefericita s-a rugat cu lacrimi: „Preacurată Fecioară, care faci minuni prin icoana ta de la Poceaev, ia aminte la singurătatea mea plină de amar, în care m-a lăsat bărbatul meu alături de copii!”
Cel adormit a fost spălat şi pregătit de înmormântare, iar a doua zi au chemat preotul pentru îngropăciunea lui. Dintr-o dată, mortul s-a ridicat şi a cerut să bea şi să mănânce. Apoi el a povestit că, pe când dormea, l-au luat pe el doi tineri şi l-au dus către un palat, pe un munte înalt, înconjurat de o nespusă strălucire, „iar eu – a spus el – cu bucurie eram aproape gata să intru în palat, când deodată au apărut doi bătrâni şi mi-au poruncit să mă întorc înapoi. Atunci tinerii m-au luat de acolo şi mi-au arătat pe un munte o mare biserică şi mi-au spus să merg în ea şi să mă rog; apoi m-au împins pe mine într-o groapă şi m-am trezit aşa cum mă vedeţi”.
***
În vara anului 1675, în timpul războiului de la Zbaraj cu turcii, din vremea domniei regelui polon Ioan al III-lea Sobieski (1674-1696), regimentele alcătuite din tătarii ce se aflau sub comanda hanului Nurredin, trecând spre Vishnevets, au observat Mănăstirea Poceaev pe care au înconjurat-o pe trei laturi.
Zidurile slabe ale mănăstirii, la fel ca unele clădiri din piatră, nu puteau oferi o prea mare apărare împotriva unui asediu. Egumenul Iosif Dobromirski i-a îndemnat pe monahi și mireni să se transforme în mijlocitori cerești către Maica Domnului și către Sfântul Cuvios Iov de la Poceaev (sărbătorit pe 28 octombrie).
Monahii și laicii se rugau fierbinte, făcând metanii înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului și a raclei în care se aflau sfintele moaște ale Sfântului Iov. În dimineața zilei de 23 iulie, la răsăritul soarelui, tătarii s-au adunat pentru a ataca mănăstirea. Egumenul a poruncit să se cânte un acatist Maicii Domnului. Odată cu primele cuvinte, „O, Împărăteasă a oștilor îngerești…”, a apărut dintr-odată deasupra bisericii însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, într-un „omofor alb, strălucitor”, împreună cu oștile îngerești cu săbiile scoase din teacă. Sfântul Iov era alături de Maica Domnului, se închina ei, implorând-o să apere mănăstirea.
Tătarii au luat armata cerească ca și o arătare, iar în confuzie, ei au început să tragă cu săgeți în Maica Domnului și în Sfântul Iov, dar săgețile cădeau înapoi, rănindu-i chiar pe cei care le trăgeau. Teroarea a pus stăpânire pe inamici. Cuprinși de panică, au început să fugă în toate direcțiile, călcându-se în picioare unii pe alții și omorându-se. Apărătorii mănăstirii au încercat să-i urmărească și au luat mulți prizonieri. Unii dintre prizonieri au acceptat ulterior credința creștină și au rămas în mănăstire.
În anul 1721, Mănăstirea Poceaev a fost ocupată de către uniați (greco-catolici). Dar chiar și în această perioadă dificilă pentru Lavră, cronicile mănăstirii iau act de 539 de minuni săvârșite de sfânta icoană ortodoxă.
Revenirea Mănăstirii Poceaev în sânul Ortodoxiei în 1832 a fost marcată de vindecarea miraculoasă a unei fete oarbe, Ana Akimciukova, care a venit în pelerinaj împreună cu bunica sa de 70 de ani, din Camenița care era la 200 de vestre depărtare.
În cinstea acestui eveniment, Arhiepiscopul de Volânia și Arhimandritul Inochentie al Lavrei (1832-1840) au stabilit ca să se citească Acatistul icoanei Maicii Domnului de la Poceaev în fața icoanei făcătoare de minuni, în fiecare sâmbătă. În timpul Arhimandritului Agatanaghel, Arhiepiscop de Volânia (1866-1876), a fost construit un paraclis separat în galeriile Bisericii „Sfânta Treime”, în amintirea victoriei asupra tătarilor, paraclis ce a fost sfințit pe 23 iulie 1875.
Text preluat și adaptat de pe aparatorul.md și doxologia.ro
