De fapt, ispitele corespund întotdeauna slăbiciunii firii omeneşti. Celor mai tari în credinţă, le rânduieşte Dumnezeu ispite mai grele, ca să sporească în sfinţenie şi să se învrednicească de cununi mai mari. Iar celor slabi în credinţă şi răbdare, le rânduieşte pronia divină ispite uşoare, ca să le poată birui şi să nu deznădăjduiască.
Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Ispită pe voi nu a ajuns, decât ispita omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa pe voi să vă ispitiţi mai mult decât puteţi; ci împreună cu ispita va trimite şi ajutorul, ca s-o puteţi suferi” (I Cor. 10, 13).
***
Ispitele ne deprind meşteşugul luptei duhovniceşti, ne călesc în viaţă, ne ajută să creştem sufleteşte. Ispitele ne sporesc credinţa, ne învaţă şi ne silesc să ne rugăm mai mult, să fim treji şi silitori la biserică, la post, la citirea cărţilor sfinte; ispitele ne trimit mai des la spovedanie, la sfătuire şi la Sfânta Împărtăşanie.
Ispitele ne smeresc, ne arată cât suntem de slabi şi neputincioşi, când suntem singuri. Ispitele sporesc răbdarea, rugăciunea, lacrimile, smerenia şi credinţa noastră. Iată raţiunea, scopul şi folosul ispitelor pe pământ.
Din Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul IV, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 121-122, 129-130
