În loc să fim atât de încrâncenaţi în a face tot timpul câte ceva, am putea spune simplu: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, ce bucurie, hai să stăm liniştiţi!”
Putem ajunge la aşa ceva numai dacă învăţăm să ne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea, începem cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoţiilor, cu tăcerea minţii, cu tăcerea trupului. Ar fi însă o greşeală să ne închipuim că am putea să începem cu ţinta cea mai înaltă, adică cu liniştea inimii şi a minţii.
Trebuie să începem prin liniştirea buzelor noastre, prin liniştirea trupului nostru, în sensul de a-l deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, să evităm visarea şi trândăvia şi, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfinţii noştri ruşi, să fim precum o strună de vioară întinsă astfel încât să poată da notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare încât să se rupă, şi nici atât de slab încât să scoată doar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentul acela trebuie să învăţăm să ascultăm în linişte, să fim cu totul tăcuţi, şi astfel am putea, mai des decât ne putem imagina, să descoperim că vorbele din Apocalipsă se adeveresc: „Eu stau la uşă şi bat”.
Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 125-126
