La divorţ pot duce numeroase cauze, dintre cele mai variate - dar în spatele acestei diversităţi se întrezăreşte totdeauna una, cea mai importantă şi mai cumplită: împietrirea inimii, care a pierdut capacitatea de a iubi. Omul o poate camufla pentru o vreme prin tot felul de motive nobile, liniştindu-se cu gândul că e mânat de datorie sau abnegaţie - dar în cele din urmă împietrirea, oricum ai ascunde-o, vă va otrăvi pe voi şi pe apropiaţii voştri.
Mulţi ani la rând am presupus cu naivitate că această nenorocire nu va ajunge familia mea, dar s-a dovedit că nici nu avea nevoie s-o ajungă: chiar de la începutul vieţii noastre familiale, ea rosese puţin câte puţin, ca un şobolan, dragostea noastră.
Dar când s-a împietrit inima mea neroadă? De ce n-am reuşit să bag de seamă la timp ? Şi - lucrul cel mai însemnat - ce să fac acum cu toate astea? Intrebările sunt multe, dar cum să dau răspuns la ele habar nu am. Nu mai rămâne decât să stau şi să mă gândesc. Să mă gândesc bine...
Bărbaţii de 40 de ani îşi părăsesc adesea soţiile. Acum cinci ani găseam acestui fapt o explicaţie exhaustivă: „Pe barba căruntă o mână dracul din urmă."
Acum, eu însămi am trecut de 40 de ani, şi îi privesc cu totul altfel pe oamenii de vârsta mea care au divorţat, văd cu totul alte cauze în tentativele lor de a-şi întemeia o nouă familie pe ruinele celei dintâi.
Cufundându-se în carieră, creaţie, afaceri, dăruindu-şi acestora toate puterile şi toată energia, bărbaţii, nu ştiu de ce, tind să considere că familia lor este ceva static şi neclintit, pe care ei au creat-o o dată pentru totdeauna şi care există în continuare indiferent de eforturile pe care le depun.
Aceasta este însă o eroare cumplită, care în cele din urmă poate distruge orice familie, oricât de reuşită ar părea aceasta din exterior.
Intr-un cunoscut film sovietic, unul dintre eroi spune că dragostea este o teoremă care trebuie demonstrată zilnic, şi dacă în familie această teoremă rămâne brusc lipsită de demonstraţia zilnică, vai de familia aceea! Dacă bărbatul nu se străduieşte în mod constant pentru zidirea propriei case, vai şi de bărbatul acela, vai şi de casa lui! La început, în pereţi vor apărea crăpături mici, pe urmă - unele mai mari... O vreme, se mai poate consola cu ideea că, înţelegeţi, nu e crăpată temelia, ci doar s-a scorojit tencuiala: văruieşti, faci ce faci, şi totul va fi din nou în regulă. Va veni însă o clipă când adevăratul tablou al vieţii tale familiale se va abate asupra ta în toată sluţenia sa, şi vei vedea că problemele familiale, pe care atâţia ani la rând le-ai amânat fiindcă eşti mereu ocupat şi obosit, nu mai pot fi amânate. Şi niciodată nu le vei mai citi copiilor înainte de culcare, nu vei mai putea să faci gimnastică dimineaţa cu ei, nu vei mai merge cu ei la pădure, şi câte şi mai câte nu vei mai putea să faci vreodată! Pentru că au crescut. Şi toate faptele dragostei pe care nu le-ai făcut pentru ei vor rămâne pentru totdeauna nefăcute...
Iar alături de tine va fi o femeie obosită, nervoasă, înclinată să facă scandal pentru orice fleac. Când ai luat-o de nevastă, era o fată veselă, care se bucura de viaţă, căreia îi era de ajuns să se uite la tine ca ochii să-i sclipească de fericire. Dar unde s-a dus asta acum, în ce gaură s-a ascuns ? S-a dus amorul...
Şi, iată, acum înţelegi limpede că toate astea sunt „opera" ta, rezultatul celor douăzeci de ani ai tăi de viaţă familială. Şi nici un fel de succese în afaceri sau în creaţia artistică nu pot astupa această gaură, fiindcă nici măcar gaură nu e - e o spărtură în bordul unei corăbii ce se scufundă.
Iar când corabia se scufundă, de obicei este părăsită. Ce-i drept, în romane scrie: căpitanul pleacă ultimul. Da... în romane. Iată ce văd eu privind viaţa mea familială. Şi nu mă mai grăbesc să-i judec pe cei ce au încercat să fugă de această cumplită privelişte a familiei pe care au dus-o la distrugere. Apropo, în această privinţă bărbaţilor credincioşi le este chiar mai greu decât necredincioşilor: omul părea că trăieşte „aşa cum trebuie", douăzeci de ani s-a mândrit cu faptul că nu şi-a înşelat soţia măcar o dată, asta făcea, cealaltă făcea, la Dumnezeu se gândea, la biserică mergea, şi în cele din urmă uite ce a ieşit.
Şi tot mai des îmi vine în gând: n-ar trebui, oare, să încerc să încep încă o dată totul de la început, să fac măcar o singură încercare, de vreme ce prima n-a reuşit şi corabia mea se duce la fund? Când le vorbesc despre asta prietenilor, aceştia fac ochii mari şi zic: „Ce, ai înnebunit? Vouă vă merge totul atât de bine!"
Ah, dragi prieteni... Pe dinafară poate că chiar pare totul ok, dar eu, eu ştiu prea bine ce se ascunde în spatele acestei faţade bine tencuite: dacă împungi cu degetul, se dărâmă totul într-o clipă.
Da, de arătat arată bine... Şi dacă m-aş apuca să povestesc despre aceşti douăzeci de ani, ar putea ieşi ceva nu frumos, ci chiar eroic. Şi - iată momentul cel mai interesant - n-ar trebui să mint nici măcar o dată! Dar pe tine însuţi nu te poţi înşela... Acum pricep că încă din etapele cele mai timpurii ale vieţii noastre comune am plantat sub ea acele mine care acum s-au activat şi stau să explodeze. Şi totul începuse atât de grozav...
Bani nu aveam deloc, n-aveam cu ce să facem nunta. Am venit să mă cunun în nişte blugi roşi şi într-un pulover rupt, iar verighetele noastre au costat - îmi aduc aminte de parcă adineauri a fost asta - 84 de copeici. Dar ce înseamnă banii şi aurul când ai 24 de ani, alături este femeia iubită, iar în suflet ai convingerea fierbinte de neofit că Dumnezeu va rândui toate, principalul este să nu păcătuieşti...
La început, aveam dispute periodice: cine trebuie să fie capul în casă? Şi când ea, pentru a nu ştiu câta oară, întreba indignată: „Dar de ce tu hotărăşti întotdeauna cum şi ce trebuie să facem?", eu îi răspundeam cu neschimbată statornicie: „Fiindcă eu sunt bărbatul." Foarte îndemânos argument. Nu explică nimic, în schimb e definitiv şi in-disputabil. Şi atunci credeam, prostovanul de mine, că e fantastic de corect!
Biata mea soţie a încercat să se împotrivească trei ani de zile. Pe urmă s-a resemnat. Iar eu le explicam cu mândrie prietenilor că aşa trebuie procedat cu nevestele: sever, bărbăteşte. Şi, dacă pe urmă soţia tot mai făcea vreo tentativă timidă de a lămuri lucrurile, îi spuneam cu „bărbătească neînduplecare": „Nu vrei un soţ ca mine? N-ai decât să pleci. Nu te ţine nimeni."
Şi doar ştiam, ştiam absolut precis, că n-o să plece nicăieri. Fiindcă era cu copii mici. Fiindcă nu prea avea unde să plece. Şi - principalul - fiindcă mă iubea pe mine, idiotul. Atunci încă mă mai iubea... Şi uite că, dându-mi seama foarte bine de toate astea, îi spuneam ceea ce îi spuneam. Iar inima îmi încremenea în starea de dulce mole-şeală pricinuită de conştiinţa propriei invulnerabilităţi în ciocnirile de acest fel...
„Frumuseţea şi bucuria mea sunt de scurtă vreme", îşi spunea Micul Prinţ, „şi n-au cu ce să se apere de lume: n-au decât patru spini." Oh, ştia, ştia Saint-Exupery ce scrie! Câte generaţii de bărbaţi încrezuţi nu s-au năpustit să rupă aceşti spini nefericiţi de pe trandafirii lor cu atâta entuziasm de parcă înaintea lor nu era femeia iubită, ci un samurai cu sabia scoasă din teacă! De fapt, pe samurai nu ar fi sărit cu atât elan, le-ar fi fost frică...
Bun, asta este lirică. Iar în viaţa noastră iată ce a urmat. Când m-am mutat cu familia la Jizdra, în trei ani am schimbat şapte locuinţe cu chirie, care constau în case de ţară obişnuite, fără apă şi gaz, încălzirea - cu sobă, toaleta - în curte. Se spune că două mutări sunt echivalentul unui incendiu. Prin trei „incendii" şi jumătate mi-am târât atunci soţia şi copiii. Şi cât de teamă îi era, cât de nelalocul ei se simţea în casele acelea străine... Totul o speria: întunericul şi uliţele pustii seara, lipsa telefonului (în provincie încă nu erau pe atunci telefoane mobile), soba în care nu reuşea deloc să facă focul... Cu trei copii mici pe cap, fără să aibă alături nici mama, nici prietenii. Numai soţul eroic, care zidea toată ziua la cărămizi, iar seara se prăbuşea pe canapea şi cerea „ceva de halit". Şi asta nu ar fi fost nimic, dar de câte ori „ostenitul întreţinător al familiei", după ce mânca şi se odihnea, nu pleca la unul şi la altul până târziu, întrebând în prealabil cu glas duios: „Ninişor, mă laşi?" Şi ce-i mai rămânea de făcut bietei Ninişor decât să zâmbească chinuit şi să spună: „Sigur, du-te, aeriseşte-te!"
Şi doar vedeam, vedeam că zâmbetul îi e chinuit. Inţelegeam că de fapt o las baltă, cu copiii pe cap, în seara aceea - singură într-un oraş străin...
Uite aşa - cu picătura, cu farâmitura, cu firicelul - am făcut totul ca să sting, să rup şi să risipesc ceea ce ne lega. Şi, pare-se, am reuşit...
Mulţi ani m-am mândrit în adâncul sufletului cu faptul că soţia mea este într-adevăr măritată (za mujem), adică în spatele unui bărbat (za mujem), ca în spatele unui zid de piatră, că de toate restriştile vieţii o acopăr cu pieptul meu puternic, iau asupra mea toate loviturile soartei! Dar cu ce am lăsat-o acolo, în spatele acelui zid de piatră? Cu setul tradiţional: Kinder, Kuche, Kirche!1 Păi să fi luat atunci o femeie mai simplă. Eu însă m-am căsătorit cu o fată talentată, sclipitoare, cu orizont larg şi minte iscoditoare, am dus-o, practic, la ţară şi am pus-o în curte lângă troacă. Iată însă că a venit vremea când se trage linia şi se face totalul.
Cât timp au fost copiii mici, nu prea a avut vreme să chibzuiască. Dar acum, când copiii s-au făcut mari, ce are la activ? Nu-i greu de calculat: lipsa profesiei - unu la mână, lipsa studiilor - doi la mână, lipsa statutului social - trei la mână. In timp ce ea a făcut şi a crescut copii, fetele de vârsta ei au făcut şcoală, au făcut carieră. Acum, una dintre prietenele ei este director la o şcoală de muzică, alta - şefă de secţie culturală, alta - contabilă la o firmă serioasă.
Iar ei, când a încercat nu demult să se angajeze, i s-a propus să aleagă între a fi femeie de serviciu la bancă, infirmieră la ospiciu şi dispecer de taxi. La 40 de ani, ea, femeie inteligentă şi plăcută, s-a trezit în faţa acestei alegeri „simple", pe care eu i-am asigurat-o cu hotărârile mele „bărbăteşti". Iar acum am văzut întâmplător pe blogul ei cuvintele: „Sunt măritată (zamujem). In spatele bărbatului (za mujem). Ca în spatele unui zid de piatră. Ca-n puşcărie."
Iată două autoportrete, două imagini ale vieţii mele. Amândouă cuprind purul adevăr. Atâta doar că nu se îmbină nicidecum una cu alta ca să se formeze imaginea întreagă. Aceste două adevăruri sunt ca o oglindă spartă, pe care, precum se ştie, nu o mai faci la loc. Acum, şi familia mea e ca într-o oglindă spartă: fiecare e în ciobul său, fiecare îşi are interesele sale aparte, treburile şi grijile sale aparte. Trăim în aceeaşi casă, dar fiecare, de multă vreme, aparte.
Cândva am zis: „în casa noastră toate deciziile o să le iau eu, fiindcă eu sunt bărbatul." Păi, bărbatule, admiră acum rezultatele deciziilor tale! Tu eşti căpitanul acestei nave. Tu ai fost pe ea, toţi aceşti ani, „al doilea după Dumnezeu". Şi tot tu ai făcut-o să eşueze.
Vârsta de 40 de ani este un moment al bilanţului. La 20 de ani încă mai poţi trăi cu iluzii, şi la 30 de ani încă te mai poţi amăgi singur. Dar după 40 nu mai merge deloc aşa, rezultatele sunt evidente. Şi dacă vor fi ca la mine, nu mai rămâne decât ori să te uiţi la această privelişte jalnică, ori să-i întorci cât mai degrabă spatele şi să fugi încotro vezi cu ochii.
Iată de ce n-o să-i mai judec aspru pe bărbaţii de 40 de ani care îşi părăsesc familiile. Ştiu acum de ce încearcă ei să fugă, ce i-a împins să facă o a doua încercare. Fiindcă şi eu am hotărât să încerc să iau totul de la început. Aşa, pur şi simplu: să iau şi să şterg cu buretele ce-am trăit, ce-am „agonisit", ca şi cum n-ar fi fost, de vreme ce a ieşit atât de aiurea. Şi să încep o nouă viaţă de familie. De la zero.
Atâta doar că nu am deloc nevoie să caut altă femeie în acest scop. Tot ostenindu-mă şi îngrijindu-mă pentru binele familiei, nu am băgat de seamă cum în locul dragostei a început să mă mâne doar sentimentul datoriei. Iar dragostea, dragostea am irosit-o... Păi, o să încerc acum să adun la loc ceea ce am pierdut. Cu fărâmi tura, cu picătura - cine ştie, poate voi reuşi. Căci fără asta, toată abnegaţia mea nu face nici cât o ceapă degerată. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (I Cor. 13,3).
Cu douăzeci de ani în urmă, Dumnezeu mi-a dat o bogăţie uriaşă: o femeie care mă iubea atât de tare, încât era gata să mă urmeze până la capătul pământului, să îndure orice greutăţi, să rabde orice lipsuri. Nu am păzit darul acesta. Nu am învăţat să îl iubesc măcar pe omul cel mai apropiat. Şi atunci, ce să fac, să cer de la Dumnezeu încă o soţie ? „Iartă-mă, Doamne, n-am reuşit de prima dată, o să încerc acum cu alta"? E caraghios, pe cuvântul meu...
Ei bine, voi încerca să iau totul de la început cu aceeaşi fată la care am venit cândva cu un buchet de gladiole şi verighete de doi lei. Ce-i drept, în locul puloverului ros am acum viaţa plină de „găuri"... La fel ca înainte, cred că Dumnezeu îi trimite omului tot ce-i trebuie, principalul este să nu procedezi tu greşit. Eu am greşit o dată, şi am greşit mult. Dar Dumnezeu poate orice. Aşadar, poate şi să facă la loc oglinda mea cea spartă. Ca iarăşi să ne oglindim în ea împreună eu şi soţia mea şi să-I pot spune: Binevoieşte, deci, a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreuna până la bătrâneţe! (Tov. 8,7).
Din Zorin Konstantin – Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2015
