Astfel îndrăznea să susţină Leon Bloy: „Există o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfânt!" Aceasta este singura tristeţe valabilă, dacă o putem numi astfel. Dar cu restul cum rămâne?
Ţi-ai dorit şi îţi doreşti să fii fericit. Iţi doreşti ca viaţa ta să aibă un rost, să fie plină de acele activităţi care consideri tu că-ţi aduc fericirea. Lipsa lor ţi-ar provoca o mare durere, te-ar alarma şi te-ar conduce chiar la o cădere psihică. Totul este o grabă neexplicată, o fugă continuă după ceva. Insă ce este acest „ceva" mă tem că mai nimeni nu ştie bine.
Se ştie că trebuie să fim fericiţi, că trebuie să ne împlinim, să trăim fără lipsuri - dar cam atât. Şi viaţa nu iartă neştiinţa noastră sau nepăsarea noastră: ea se scurge uimitor de repede, se grăbeşte parcă să se termine, lăsându-ne mereu mai trişti, mereu mai deznădăjduiţi în faţa acestui fapt implacabil, în faţa propriei noastre vieţi, pe care, orice am face, nu o putem opri. Este viaţa ta, îţi aparţine şi, totuşi, nu îţi aparţine; este a ta, dar ea se stinge, trece fără ca tu să vrei aceasta. Viaţa ta se îndreaptă spre sfârşit fără să îţi ceară părerea, fără să ţină cont de tine. Şi tu chiar nu o poţi opri, oricât ai vrea sau oricât ai fi de fericit.
Şi dacă nu te grăbeşti să o umpli cu un sens, cu ceea ce ai siguranţa că nu va trece, atunci va veni clipa în care nu se va mai putea face ceva. Viaţa ne dirijează şi ne cere un tribut. Dar, dacă acest tribut va fi de proastă calitate, infim şi mai trecător decât ea, atunci viaţa noastră nu va avea nimic de reproşat, nimic de dăruit, nimic de trecut dincolo de mormânt. Ne cere mereu nu doar trupul nostru, prin îmbătrânirea ce începe chiar din clipa naşterii. Simţim că vrea mai mult, simţim măcar involuntar că, ceva sau cineva de dincolo de noi şi de simţurile noastre aşteaptă să facem anumite fapte sau să împlinim anumite condiţii.
Eu nu mă pot accepta şi nu te pot accepta ca pe o fiinţă destinată morţii, dispariţiei în acelaşi pământ în care vor putrezi şi viermii ce au „devorat" trupurile atâtor miliarde de oameni până astăzi. Trebuie ca viaţa ta să fie mai mult decât un joc al hazardului, un joc al morţii.
Şi, la urma urmelor, ce este sau cine este această moarte? Incetarea activităţii cerebrale are loc la câteva ore după ultima bătaie de inimă, iar impulsuri electrice există în corp încă câteva zile. Dar nu este drept ca totul să se termine aici. Nu este drept ca idealurile mele, speranţele mele, iubirea şi răbdarea, căderile şi durerile mele să se termine atât de jalnic. Nu avem voie să acceptăm ca, o întreagă viaţă de bucurii sau de suferinţă plină, să se termine atât de ruşinos! Căci este extrem de ruşinos ca un
geniu să aibă exact acelaşi sfârşit cu un nepăsător în ale vieţii, ca un erou sau un martir să nu aibă nimic mai mult decât un criminal sau un desfrânat.
Nu despre moarte, însă, doresc să scriu aici. Ci despre acel sentiment de revoltă, de protest împotriva unei sorţi la prima vedere implacabilă. Şi îl putem numi „tristeţe", durere care naşte voinţa de a nu muri, de a lupta până la capăt cu moartea şi cu nebunia ei. A nu accepta moartea înseamnă a dori să fii veşnic. Siguranţa veşniciei au avut-o mult prea puţini: eroii, martirii şi sfinţii. Aceştia au pariat cu un preţ greu, dureros cum că ei nu vor să moară, mai bine zis că moartea trupească nu poate fi finalul lor, ci doar o trecere, o mutare.
Iar cel ce nu acceptă moartea în viaţa lui ca punct final, ca ultima staţie a trenului vieţii lui, acela va suferi de această tristeţe de care am amintit la începutul acestui capitol. Zi de zi, clipă de clipă va încerca să facă exerciţii de veşnicie, dacă le putem numi aşa. Va face ceea ce un muritor nu poate face, se va comporta chiar ca Dumnezeu.
Să nu ţi se pară că exagerez! îndemnul general al acestei cărţi nu este acela de a căuta un Hristos abstract, generic, îndepărtat. Eu te invit să fii un zeu al vieţii tale, un dumnezeu al vieţii tale! Cel ce imită pe Hristos va începe să-I semene, să iubească ca El, să ierte ca El, să trăiască ca El şi mereu împreună cu El. Şi atunci Dumnezeu va intra la tine, iar tu vei fi la rândul tău un dumnezeu. Insă să nu uiţi că Hristos este Dumnezeu întru Sine, după natură, iar tu poţi fi dumnezeu doar cu ajutorul Lui, cu iubirea Lui, cu harul Lui, cu Trupul şi Sângele Lui, după har.
Poate că găseşti dificile aceste rânduri de mai sus, dar „reţeta" este extrem de simplă: trebuie să îl iei pe Hristos în spatele tău şi să începi să-L asculţi, să îi ceri tot mai des părerea şi să cauţi să iubeşti această sarcină, această „greutate" pe care ar trebui să o purtăm toată viaţa. Voi reveni asupra acestui subiect, dar te atenţionez că a fi creştin este greu, foarte greu. înseamnă a renunţa la multe, a fi marginalizat, ironizat, luat peste picior; înseamnă a sta împotriva nu a zece-douăzeci de oameni, ci împotriva a milioane de oameni, împotriva chiar şi a propriei tale familii dacă e nevoie; dar înseamnă şi a fi trist, uneori mult prea trist. Nu o tristeţe ca deznădejde, ca lipsă de speranţă, ca traiectorie spre sinucidere, ci o tristeţe sfântă, curată şi demnă. Să simţi că bucuriile acestei lumi sunt mult prea efemere, mult prea trecătoare şi că tu meriţi, vrei ceva mai mult. Exact ca un copilaş care a primit o prăjitură, dar el ştie că undeva, într-un anumit loc, este o cofetărie imensă, care i-ar oferi infinit mai mult decât prăjitura pe care o ţine în mână. Limba română are un termen special pentru tristeţea aceasta: „a tânji", a-ţi fi dor după ceea ce nu ai acum, dar ştii că poţi avea.
Această tristeţe este sensibilă la toate. Cel ce suferă de această sensibilă tristeţe va fi rănit de uitarea de Dumnezeu şi de greşelile, păcatele celorlalţi; va suferi pentru căderile, pentru răutatea şi pentru egoismul celorlalţi. Mereu va încerca să schimbe în bine pe sine însuşi, dar şi pe cei din jurul său.
„...Am obosit, e un drum atât de greu, vreau să renunţ, nu-mi pasă de nimic, nu am ce pierde. Sufletul meu e ferfeniţă, nu mi-a mai rămas aproape nimic. Aşa simt, simt pustiu, pustiu, un vânt care usucă... M-au cuprins braţele unei disperări ce creşte treptat, o disperare ce creşte, dar eu o ascund, o disperare ce creşte şi până la urmă va izbucni ca un vulcan..." Acestea sunt doar câteva din gândurile aşternute pe hârtie de o copilă cu totul deosebită, pe care am avut bucuria să o cunosc şi să o ajut cât mi-a stat în putinţă. Sunt rânduri triste, uneori mult prea triste.
Sunt gânduri ale unei generaţii care rătăceşte printr-un pustiu în care şi Dumnezeu este singur. O generaţie ce ar trebui să fie mulţumită şi fericită, dacă ar fi să judecăm după facilităţile, posibilităţile de a se distra, după bucuria pe care o afişează la prima vedere. Dar totuşi ea este tristă. In sânul acestei generaţii se mai găsesc astfel de copii, care, ca nişte supape, scot la iveală lacrimile, tristeţea şi singurătatea ei.
Sunteţi hrăniţi cu o „hrană" mult prea simplă, mult prea trecătoare. Fiinţa voastră, avântul vostru, puterea voastră, toate cer mai mult. Deşi nu vreţi prea mulţi să recunoaşteţi, de mult aţi înţeles că nu vă mai aduc o adevărată fericire discotecile, barurile, distracţiile tot mai palpitante şi uneori tot mai păcătoase, tot mai murdare. Şi din acest punct vă împărţiţi în două tabere.
Prima, îngrozitor de majoritară, îşi înăbuşă, îşi sufocă această tristeţe prin păcate-plăceri tot mai rafinate, tot mai multe şi tot mai murdare. Iar această tristeţe este ca un crin care nu suportă noroiul, întunericul şi chiar răutatea „grădinarului", adică a celui ce greşeşte tot mai mult.
Iar a doua „tabără" este mică, infirmă, tristă. Din ea se mai ridică voci care cer dreptate, cer lămuriri şi sens vieţii lor. Sunt cei care nu vor să se lase călcaţi în picioare de mizeria şi josnicia acestei lumi. Şi blestemată este lumea aceasta, pentru că nu mai are răspunsuri şi opţiuni corecte pentru aceşti tineri, aceşti revoltaţi ai vieţii. Cât vor mai rezista împotriva nebuniei acestei lumi? Cât vor mai avea răbdare să stea împotriva majorităţii, să zică „nu!" unei gloate care vrea să-i reducă la tăcere, să-i târâie şi pe ei în noroiul abject al păcatului?
De ce oare în Occident, mai ales în Franţa, numărul sinuciderilor în rândul tinerilor a crescut alarmant de mult? Tocmai din cauza lipsei unui răspuns de valoare, veşnic valabil la aceste întrebări, la durerile tinerilor, ale adolescenţilor de azi şi de mâine. Şi singurul răspuns valabil este Hristos, deşi poate că nu ne place să acceptăm.
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată, vi se lasă casa voastră pustie. (...) Nu Mă veţi mai vedea (Luca 13: 34, 35). Originalul grecesc al Noului Testament compară pe Hristos cu o cloşcă, care vrea să-şi adune puii săi sub aripi, să-i ocrotească şi să-i încălzească cu dragostea sa. De câte ori nu vrea Hristos să-i adune pe oameni la căldura Iubirii Sale şi a mângâierii Sale? De mii de ori pe zi ne oferă dragostea Lui, dar preferăm să rămânem tot mai pustii, tot mai orbi, ignorând Adevărul, ignorând Dragostea...
Omul este singura fiinţă tristă de pe acest Pământ.
Dacă şi-a pierdut această calitate, această caracteristică, atunci mai mult ca sigur păcatele l-au doborât în rândul necuvântătoarelor. Vezi bine că nu te îndemn să te arunci orbeşte în vâltoarea plăcerilor şi a „bucuriilor" acestei lumi. Cu riscuri enorme, trebuie să înveţi să fii trist.
Cu aceeaşi nebunie caracteristică creştinismului, Hristos încă mai spune prin bisericile fără de tineri: Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Fericiţi cei prigoniţi... Fericiţi veţi fi când vă vor ocări... Vai vouă celor care râdeţi şi vă bucuraţi acum... Nu îţi vorbesc de un Dumnezeu sadic sau terorist. Dar rănile acestei lumi nu le poate vindeca omul cu toate păcatele şi rănile lui sufleteşti. Ca să fii cu adevărat fericit, trebuie să renunţi la tot ceea ce vatămă, la tot ceea ce loveşte sufletul tău, iar această renunţare îţi va aduce multă, multă tristeţe.
Lumea se va bucura în păcatele ei, iar tu vei fi trist şi poate că, la prima vedere, singur, dar împreună cu Dumnezeu, la Care nu trebuie să renunţi. Iar moartea va inversa valorile şi perspectiva.
Dar cine mai riscă astăzi atât de mult? Poate doar tristeţea de care nu ai cum fugi te va îndemna să cauţi mai mult, să răscoleşti lumea nu după un Graal legendar, ci după sufletul tău, după mântuirea ta.
„De fiecare dată când simt că mai am un pas până să ating stadiul bucuriei depline, cad şi o iau de la început. Am avut răbdare şi am urcat piramida fericirii de multe ori, deşi nu am ajuns niciodată până în vârf, dar acum m-am săturat, nu mai pot şi nici nu mai vreau să lupt. Nu înţeleg de ce să ne chinuim să construim un castel pe malul mării, când ştiu că valurile puternice vor veni şi-l vor distruge într-o clipă. Ne luptăm pentru ceva care într-o zi poate deveni realitate, dar pentru ceva ireal? Nu cred că va putea vreodată un muritor să atingă stadiul bucuriei depline! Sincer, nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar am un gol imens în suflet şi nu ştiu cu ce l-aş umple.
Am fost fericită adesea, dar întotdeauna un semn de întrebare mi-a umbrit fericirea..."
Am citat din nou din eseul acestei copile care s-a sălăşluit în întregime în sufletul meu, din cazul acesta în acelaşi timp trist, dar totodată şi fericit, pentru că încă se mai întreabă, încă nu a încetat să caute, să iscodească Adevărul şi Fericirea. A înceta să cauţi, să crezi că mai poţi găsi un răspuns înseamnă a muri înainte de moartea propriu-zisă.
Generaţia ta nu vrea să moară, nu vrea să accepte moartea. Şi este normal să fie aşa! Prin bucurie, prin dragoste, prin simplă prietenie - prin toate acestea noi înfruntăm moartea. Fericirea este un război declarat morţii! Dar tu trebuie să-ţi faci un proces de conştiinţă şi să înţelegi dacă eşti cu adevărat fericit. Poate să afli şi dacă Hristos este fericit împreună cu tine! Aceasta îţi va fi garanţia că vei fi fericit în veşnicie.
Nu are nimic că tu construieşti un castel pe malul mării! Hristos va opri valurile exact acolo unde începe castelul tău. El nu dărâmă fericirea nimănui! Tot ceea ce trebuie tu să faci este să nu îţi dărâmi tu singur castelul prin păcate, prin trădarea iubirii şi a cinstei, prin lepădarea de Dumnezeu. Nu îţi va cere să fi construit o centrală atomo-electrică, ci un castel de nisip, adică viaţa ta. Minunile le face El, nu ni le cere nouă. Tu înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune şi cu o tristeţe imună la nesimţirea, ironia şi ignoranţa acestei lumi. Hristos S-a născut într-o peşteră; Se poate naşte şi într-un castel de nisip...
Monahul Paulin, “Rugaciuni catre tineri”, Editura Egumenita, 2008
