Urmăresc tot mai des cât de neașteptat pleacă oamenii dintre noi. Dimineața te saluți cu cineva: pare sănătos, are poftă de viață, își face planuri pentru ani buni înainte, iar până seara afli că nu mai este.
În astfel de clipe, mă încearcă adesea regretul că, în raport cu unii oameni, m-am oprit doar la un salut grăbit, că nu i-am îmbrățișat, că nu le-am dăruit mai multă atenție la o întâlnire care, fără să știu, avea să fie ultima.
Și mai apăsător este pentru noi, preoții, atunci când nu reușim să ajungem la căpătâiul celor aflați în suferință, iar ei pleacă din această lume nespovediți, neîmpărtășiți.
De aceea, e atât de prețios să fim legați de o comunitate vie: să știm unii de alții, să simțim când cineva are nevoie de ajutor, să se dea alarma la timp, să alergăm spre cel aflat în necaz și să ne bucurăm sincer de împlinirile celui de lângă noi. Viața e mai ușor de dus și mai puțin primejdioasă atunci când nu o trăim risipiți, fiecare în singurătatea lui, ci grămăjoară, ca într-o familie lărgită, împărțind deopotrivă grijile, durerile și bucuriile.
Așa ne vrea Dumnezeu: uniți în El, rugându-ne unii pentru alții, ajutându-ne, încurajându-ne și sprijinindu-ne reciproc. Așa se vădește creștinul din noi: nu în declarații mari, ci în împrejurări nesigure, lângă oameni concreți. Căci e mult mai ușor să spui că iubești o lume întreagă decât să te apleci, cu răbdare și inimă bună, asupra nevoii omului de lângă tine.
Îmi place proverbul: „Prietenul sigur se cunoaște în împrejurări nesigure”. Să trăim, așadar, în pace și prietenie cu toată lumea, prețuindu-ne unii pe alții cât încă ne avem aproape. Iar sfinții din ceruri să ne fie prieteni și mijlocitori.
Pr. Octavian Moșin
