Astăzi am reușit să mă retrag pentru câteva ore într-un sfânt așezământ.
În orice mănăstire este un duh aparte. Și nevoitorii sunt alții, parcă rupți din altă lume.
Dacă interacționezi cu ei, simți că au alte preocupări decât noi, mirenii. Sunt cumva mai legați de pământ, de natură, sunt conectați la o altfel de rugăciune.
Te impresionează modestia, bunăvoința, zâmbetul...
„Călugării nu s-au retras pentru că nu au dragoste pentru oameni, ci au plecat din mijlocul lor pentru că îi iubesc foarte mult și doresc să nu facă nimic altceva decât să se roage pentru ei.”, spunea Maica Gavrilia Papaiannis.
Cred că lumea se ține pe astfel de oameni, care stau în rugăciune. Ar fi de folos sufletesc să căutăm și să găsim cât mai mulți „stareți” sau „bătrâni”, de la care să învățăm toate ale vieții, de la smerenie până la dragoste.
Când am plecat, un nevoitor de o vârstă respectabilă, de care m-am apropiat mi-a zâmbit blând și mi-a zis totul printr-un singur cuvânt: „Pace!”. Și s-a făcut pace, pentru că rostirea lui era nu doar sunete, ci și duh.
Asta să căutăm, fraților, în primul rând, pacea din noi, pacea dintre noi și cu Dumnezeu!
Preot Octavian Moșin
