O zi petrecută prin cimitir, pomenind adormiții la mai multe morminte.
Chipuri luminoase, rude adunate laolaltă, dorul reîntâlnirii – stări atât de plăcute și, totodată, atât de rare.
Este benefică această întâlnire în rugăciune, însă parcă încă nu am înțeles pe deplin că drumul spre cimitir trece mai întâi prin biserică: prin participarea la Sfânta Liturghie, prin slujba parastasului. Cimitirul ar trebui să fie, de fapt, continuarea și împlinirea rugăciunii.
Atunci când ești „încărcat” duhovnicește, așezat lăuntric și îndrumat de Biserică, știi cum să petreci timpul la cimitir, astfel încât această întâlnire să fie cu folos – și pentru tine, care te rogi și meditezi, și pentru cei pentru care ceri mila Domnului.
Liniștea ar trebui să fie firească într-un astfel de loc. Iar starea noastră lăuntrică dă, de fapt, tonul a ceea ce trăim în jur – inclusiv la cimitir.
Și poate tocmai de aceea doare mai mult când vezi morminte părăsite, neîngrijite, când nu mai are cine să bătătorească cărărușele dintre ele. Te întrebi: oare au plecat prea mulți dintre cei care le îngrijeau sau, poate, cei rămași au uitat drumul spre ai lor?
Căci, atunci când uităm de ai noștri, nu se pierd doar mormintele – se pierde o parte din noi.
Pr. Octavian Moșin
