Astăzi am trăit o zi aparte, alături de oameni deosebit de firești și modești. Am fost la înmormântarea unui om ajuns la o vârstă patriarhală, care a știut să trăiască frumos, cu demnitate și cumpătare.
Nu a căutat niciodată să iasă în evidență, dar a fost sprijin pentru mulți. A ajutat în tăcere, iar dorința lui de pe urmă a rămas aceeași: să mai trăiască puțin, ca să-i poată călăuzi pe nepoții care aveau nevoie de el.
În fața unor astfel de vieți, înțelegi cât de discret lucrează binele și cât de adânc se așază în oameni fără zgomot. Sunt oameni care nu impresionează prin vorbe, ci prin felul lor de a fi – așezat, statornic, luminat dinăuntru.
Și poate tocmai aceștia sunt cei care ne învață cel mai mult: că rostul nu stă în a fi văzut, ci în a fi de folos; nu în a aduna, ci în a dărui; nu în grabă, ci în statornicie.
Viața ne scoate în cale astfel de oameni deosebiți, de la care să luăm partea bună și să ne întărim pentru un mers cu folos duhovnicesc.
Important este să găsim drumușorul rânduit nouă, să mergem pe el cu luare aminte și să ne îndreptăm spre limanul mântuirii. Și parcă toate sunt atât de simple și clare, însă greu de înfăptuit!
Doamne, ajută neputințelor noastre!
Pr. Octavian Moșin
