Harul nu este răsplata nevoinței, ci darul lui Dumnezeu

După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esenţă, natură şi lu­crare, şi dacă natura Sa, firea, substanţa, este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simţită, înţeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viaţă, înţelepţitoare, îndumnezei­toare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinţii şi îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.

Lucrarea lui Dumnezeu este numită har (dar) al lui Dumnezeu, deoarece ne este dăruită de El. Nu este lucrarea noastră. Dumnezeu făptuieşte îndumnezeirea, în timp ce omul doar o suferă, o trăieşte şi deoarece harul lui Dumnezeu este dumnezeiesc, de aceea şi lucrarea (harul) se numeşte dumnezeiască, nezidită, căci nu a fost creată sau zidită la un moment dat, ci este dinainte de toţi vecii, deodată cu Dumnezeu. Omul care călătoreşte spre îndumnezeire participă la lucrarea curăţitoare, luminătoare, îndumnezeitoare a lui Dumne­zeu şi se numeşte văzător de Dumnezeu.

Părintele Sofronie, în epistolele sale către Balfour, face referire la tema aceas­ta teologică a dumnezeiescului har, în vremea în care mai mult decât până atunci era scăldat în puterea dumnezeiescului har şi a lucrărilor sale.

Dumnezeiescul har este dar al lui Dumnezeu, nu este dobândirea noastră proprie sau lucrarea proprie, este o lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu, care vine către om atunci când nici n-o aşteaptă. Omul înţelege în această stare că participă la un dar ce nu-i aparţine, care nu este omenesc, ci are o altă prove­nienţă, dumnezeiască. Părintele scrie:

„Experienţa mea arată că harul vine la noi mai mult atunci când nu-l aş­teptăm, atunci când ne considerăm pe noi înşine nevrednici de el, nevred­nici chiar de mântuire, ceea ce în parte este şi adevărat.”

Într-un alt loc, în mod analitic şi elocvent, descrie cum harul lui Dumne­zeu vine în sufletul care este îndurerat şi îl mângâie şi îl întăreşte. De asemenea, descrie din proprie experienţă cum voinţa, libertatea, după o aşteptare lungă a omului în întuneric, în starea căzută, răspunde dumnezeiescului har cu îm­potrivire, însă acesta îşi face lucrarea lui cu răbdare, cu respect pentru liberta­tea omului.

În final, dumnezeiescul har este cel care îl conduce pe om la pocă­inţă şi îi îndreaptă rezultatele rugăciunilor voinţei cele libere, însă şi omul îşi dăruieşte libertatea sa, conlucrând la propria nemurire. Din această analiză a părintelui cităm:

„Cu o înfrânare la limita voinţei mele, m-am întors în camera mea şi am căzut aproape mort din cauza epuizării, din cauza melancoliei şi a akediei care mă inunda, gata să sfâşii pământul cu unghiile. De durerea inimii eram gata să plâng, şi chiar am plâns. Numai rugăciunea m-a salvat şi mi-a adus pacea care mi-a întărit din nou inima. În acest fel am simţit pacea pe care nici nu o gândeam mai înainte, nici nu îmi închipuiam că poate exista în acest fel, o pace pe care nu o mai primisem până atunci în inima mea. (...) În asemenea situaţii, rugăciunea se făcea ca un foc.”

Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 143-144