Represiunea comunistă a avut, pe lângă monstruozitatea și cruzimea sa, și o stranie dimensiune egalitară. Nu a ținut cont dacă „dușmanii poporului” erau bărbați, femei, copii sau nou-născuți, dacă erau țărani sau intelectuali, muncitori, studenți sau pensionari, foști demnitari, funcționari sau oameni simpli. Astfel, asemenea soților, taților, fraților, copiilor, rudelor sau prietenilor lor, femeile au suferit în frig, foame și mizerie, de cele mai multe ori nu pentru gesturi politice, ci pentru fapte elementare de omenie sau, într-o absurditate a regimului, doar pentru vina de a fi fost soții, fiice, surori sau mame ale „dușmanilor”.
Rațiunile arestărilor și condamnărilor au exprimat, în esență, viziunea ideologică asupra omului (ca bandit, dușman de clasă, contrarevoluționar, imperialist) și au devenit foarte clare prin înăspririle succesive ale legislației penale în anii 1948‑1959. Modificarea anumitor pasaje din legi a oferit o largă libertate instituțiilor represive de a aresta și a condamna după bunul-plac (sau, mai precis, după propria rațiune ideologică). Oamenii puteau fi arestați pentru că nu i‑au trădat pe cei dragi ai lor (omisiune de denunț), iar orice întâlnire între apropiați putea deveni primejdioasă „uneltire contra ordinii sociale”.
Eroinele, doamnele, mamele
Pe lângă arestările survenite pentru convingerile politice (țărăniste, liberale sau legionare), pentru sprijinul acordat unor oameni urmăriți de regim, sau chiar din rațiunile închipuite ale regimului („lotul francez” în care au fost arestate și câteva profesoare și eleve ale Liceului Francez din București, între care și Micaela Ghițescu), femeile au fost condamnate și pentru că nu și‑au denunțat soții, tații sau copiii care luptau împotriva regimului (în special membrii rezistenței armate din munți), sau pentru că i‑au hrănit și i‑au ajutat (cu haine ori cu transmiterea unor mesaje) pe bandiți.
Zecile de „eroine de la Nucșoara” sunt, de fapt, soții, mame și surori care i‑au susținut cu fidelitate pe cei dragi ai lor și au plătit cu ani de închisoare și suferințe pentru acest devotament. Mama fraților Arnăuțoiu din grupul „Haiducii Muscelului” a murit în închisoarea Miercurea‑Ciuc fără să afle că cei doi fii ai ei fuseseră executați; Iuliana Preduț, fiica preotului Ion Constantinescu din Poenărei, a născut în închisoarea politică, fiind arestată pe când era însărcinată. Elena (Năstase) Arnăuțoiu a fost arestată iar copiii ei, rămași singuri, au fost internați în orfelinatele comuniste. Elisabeta Rizea i‑a ajutat pe partizani (între care se afla și soțul ei), fără să se lase intimidată de amenințările și torturile Securității, și nici de anii petrecuți în închisoare.
Monstruozitatea regimului a putut concepe chiar încropirea unui lot de soții și copii ai foștilor demnitari (din perioada interbelică sau a războiului), arestând sute de femei tinere și bătrâne și trimițându‑le în lagăre de muncă pentru simpla vină de a fi fost rudele înalților funcționari ai vechiului regim. Între anii 1951/52 și 1954, lagărele de muncă din împrejurimile Bucureștiului (și nu numai ele) au fost piatra de încercare a suferinței pentru doamne precum Dorina Potârcă, Carmen Verona, Mimi Vlasiu, Margareta și Lucica Samsonovici, Elena Tudor, Nineta Alimănișteanu, Țuca și Aneta Lugoșianu, Elena Corbu, Carmen Crețu, Sanda Leon, Cordelia Tașcă, Irina Manolescu‑Strunga, Eufrosina Pană, Măriuca Vulcănescu, Ioana Hudiță (Berindei) sau Maria‑Ioana Cantacuzino.
Suferințele
Numeroasele arestări au produs în primul rând fracturi familiale dureroase. E greu de apreciat câte familii au fost destrămate, câți părinți au fost nevoiți să își părăsească copiii, și chiar câte mame au fost ridicate de Securitate fără a‑și putea încredința copiii cuiva cunoscut. Elena (Lina) Chirca, care i‑a sprijinit și ea pe partizanii din Muscel, a fost arestată și luată de lângă cei patru copii ai săi, apoi șantajată cu internarea copiilor în căminele de orfani pentru a fi constrânsă să dea declarații. De altfel, deținutele erau deseori șantajate cu amenințări asupra familiilor și copiilor lor (așa cum relatează în memoriile lor și Lena Constante sau Nicole Valéry‑Grossu).
Sunt greu de amintit suferințele și abuzurile la care au fost supuse femeile aflate în închisoare. Asemeni tuturor deținuților politici, degradate de la stadiul de om la stadiul de bandit, femeile trăiau în aceleași condiții de frig, alimentație mizeră și promiscuitate prezente în majoritatea închisorilor.
Penitenciarele de la Mislea, Miercurea‑Ciuc și Dumbrăveni erau destinate exclusiv femeilor, însă secții pentru femei – „politice” existau și la Arad sau Oradea. Ca toți bolnavii Gulagului, femeile aflate în situații grave de sănătate (TBC, nașteri) erau uneori transferate la închisoarea‑spital Văcărești, iar anchetele și tranzitul deținuților în general ne fac să regăsim prezențe feminine temporar și la Jilava, Malmaison sau beciul Ministerului de Interne.
Pe lângă duritatea condițiilor de detenție, marile suferințe ale femeilor s‑au datorat și abuzurilor nemiloase ale anchetatorilor, ofițerilor sau gardienilor. Amintirile din închisoare ale femeilor amintesc discret și îndurerat și de violuri, torturi și umilințe, sau de durerea femeilor însărcinate care în urma bătăilor din anchete își pierd copiii nenăscuți, mergând uneori până la delir, halucinații sau nebunie.
Mărturiile supraviețuitoarelor amintesc și de nașteri petrecute în închisoare. La Văcărești, Ioana Berindei naște sub supravegherea directă a ofițerului politic, Iuliana Preduț este umilită acoperindu‑i‑se fața cu un cearșaf în prezența medicului, iar Ileana Samoilă naște cu greu, ajutată doar de gardiancă și deținutele de drept comun, din cauza absenței intenționate a medicului. Într‑o suspendare a umanității, deținutele nu mai sunt femei care nasc sau mame, ci bandite ce trebuie supravegheate și pedepsite.
Feminitatea încarcerată
Peisajul detenției feminine este imposibil de separat de peisajul în genere sumbru al Gulagului românesc. Feminitatea, nașterile și maternitatea confruntate cu sinistra închisoare politică sunt experiențe traumatice, care propun însă, în același timp, un uimitor joc al contrastelor: moartea în luptă cu viața; frigul și mizeria lagărului – cu căldura maternității; ura ideologică – cu dragostea maternă.
Evocările feminine ale închisorii politice, atât memoriile din detenție cât și interviurile cu supraviețuitoarele, arată o imagine vie a durerii. Trăită și povestită de femei, într‑o narațiune aspră, dar totodată plină de sensibilitate, viața de închisoare apare zugrăvită în opoziții uimitoare. De la detaliile crunte și mizere privind cotidianul detenției la căldura, sensibilitatea și duioșia feminină a consolării reciproce, a rugăciunii, a gândurilor îndreptate către cei dragi și către Dumnezeu.
