Rugăciunea este respiraţie. Când omul respiră înseamnă că trăieşte şi aceasta îl însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Oricine începe să spună rugăciunea, începe să-şi îndrepte întreaga sa viaţă, avându-l pe părintele său duhovnicesc drept călăuză. Aşa precum răsăritul soarelui trezeşte, luminează şi dă viaţă creaţiei, la fel se întâmplă şi atunci când Hristos, Soarele dreptăţii, răsare, cu ajutorul rugăciunii, în mintea şi inima omului, dându-i acestuia viaţa cea adevărată şi trezindu-l spre a face lucrările luminii şi ale zilei celei neînserate.
Prin urmare, fraţilor, „respiraţi-L pe Hristos neîncetat”, aşa cum obişnuia să spună Sfântul Antonie cel Mare, căpetenia asceţilor. Iar apostolul neamurilor sfătuieşte, îndeamnă şi porunceşte tuturor creştinilor de pretutindeni şi de oricând „să se roage neîncetat” (I Tesal. 5, 17). Dumnezeieştii Părinţi ne arată că „neîncetat” înseamnă că nu există capăt sau limită pentru rugăciune. Aşadar, în vreme de pace nu fi nepăsător, ci roagă-te; îndreaptă-te; pregăteşte-te pentru război. Fă-ţi curaj. Nu te teme de ispite. Toţi trecem prin schimbări, dar răbdarea şi perseverenţa sunt necesare în luptă. Omul drept, chiar dacă va cădea de o mie de ori pe zi, se ridică din nou şi aceasta i se consideră drept biruinţă. Aceasta înseamnă rugăciunea: permanentă pocăinţă,neîncetată chemare a milei divine.
Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 334
