„Cel ce mângâie pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot necazul să-i putem și noi mângâia, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu.” (II Corinteni 1, 4)
Există diferite moduri prin care „suntem mângâiați de Dumnezeu”, iar acestea sunt infinite la număr. Uneori ne trimite o rază de lumină să ne lumineze calea, care pare cufundată în beznă, sub forma unui verset din Sfânta Scriptură, care ne-a căzut întâmplător sub ochi. Alteori cuvântul lui Dumnezeu răsună mângâietor în noi, repetându-ne parcă de la sine, cu o putere care sporește mereu.
Uneori, când ni se acordă o atenție la care ne-am fi așteptat, ni se adresează un cuvânt bun, ne aducem aminte de acea iubire care rămâne și lucrează neîncetat în noi. Sau ne poate aduce mângâiere apariția neașteptată a unui prieten drag, așa cum s-au simțit corintenii la venirea lui Tit (II Corinteni 7, 6). Nu există o zi chiat atât de neagră, de lipsită de bucurie, în care Domnul să nu picure măcar un strop de mângâiere. Poate că nu întotdeauna ne va scăpa de o boală, fiindcă boala ne poate vindeca prin ea însăși, în schimb ne va da de fiecare dată forța de a trece prin noianul de suferințe și de a ieși învingători.
Să căutăm să „prindem” acele raze de lumină cerească pe care ni le trimite Domnul. Dacă nu o simțim întotdeauna este pentru că ne lăsăm prea mult copleșiți de necaz, iar atunci când vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l observăm pe îngerul mângâietor care veghează la căpătâiul lui. În plus, deseori, necazul ni se pare insuportabil pentru că nu-i vedem rostul, uităm că în fiecare încercare pe care ne-o trimite Domnul există o rațiune, un scop, chiar dacă nouă ne scapă.
Să ne aducem aminte că suntem chemați „să mângâiem” pe cei ce se află în tot necazul și că, pentru a putea face așa ceva, trebuie să trecem noi înșine prin necazuri. Va veni timpul când toate cele trăite și îndurate de noi vor putea servi drept lecție și mângâiere fraților noștri aflați în suferință. Cu siguranță, experiența noastră le va putea fi de folos și altora, iar atunci când aproapele nostru ne va destăinui eșecurile din viață care i-au îmbolnăvit inima, vom găsi cuvinte de mângâiere care să-i vorbească despre nemăsurata milă a lui Dumnezeu, care ne-a scos și pe noi din beznă la lumină.
Cuvântul nostru, bazat pe cele trăite, îl va scoate din disperare pe fratele ajuns în suferință, fiindu-i ancoră de slavare, iar nouă, prin aceastaă nevoință iubitoare, ni se va descoperi planul înțelept al proniei dumnezeiești, atunci când ne-a încercat și pe noi cu necazuri și suferințe.
