Dumnezeu ne-a iubit pe noi şi a murit pentru noi „pe când noi eram încă păcătoşi”, zice Pavel (Romani 5, 8), adică, pentru ca Dumnezeu să-şi reverse dragostea n-a fost nevoie de dreptatea noastră, căci nu faptele bune mişcă iubirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu este ca şi oamenii, şi dragostea Lui există fără pricină.
Dumnezeu nu numără câte fapte bune facem şi câte rele, ci ne judecă după cele în care ne află, precum a şi zis. Aşa l-a judecat pe tâlhar, pe femeia păcătoasă, pe fariseu. Fariseul şi-a zădărnicit toată osteneala faptelor bune pentru un singur gând, iar vameşul şi tâlharul au risipit toată greutatea trecutului lor tot printr-un singur gând. Acest gând al tâlharului şi al vameşului este singurul lucru care trebuie agonisit, restul, totul e vis şi amintire. Vis e păcatul şi vis sunt faptele bune, dacă nu rămânem în ele.
Din Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 129
