Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos ca să se poată numi fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin sau bolile trupeşti, sau ocările şi osândirile de la oameni; pe lângă acestea, şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj și răbdare.
Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe patriarhi prooroci, apostoli şi mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmtă a încercărilor şi necazurilor, pentru a bineplăcea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă.” (Înțelepciunea lui Sirah 2, 2). Iar în altă parte: „Toate cele ce-ţi vin primeşte-le ca bune, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic.” (Ecclesiastul 2, 1).
Drept aceea, sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu trebuie să se prindă înainte de orice, de răbdare şi de nădejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să depărteze de la nădejdea către Domnul.
Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covârşit de încercări, încât să deznădăjduiască. Pentru că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi sfârşitul, ca să puteţi răbda.” (I Corinteni 10, 15).
(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, capitolul 129, în Filocalia, volumul V, p. 343)
