Bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile. Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut.
Părintele Arsenie zicea că „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Păi, dacă eu mă silesc să fac voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său – cum zice Sfântul Apostol Pavel – pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? (cf. Romani 8, 32). Deci, după ce ne-a dat ce-i mult, să nu ne mai dea şi ce-i puţin? Nu cred lucrul acesta! Eu am mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Nu că asta mă îndreptăţeşte să fac lucruri rele, că doar Dumnezeu mă iartă… Niciodată nu mă gândesc la aşa ceva, ci totdeauna mă gândesc că Dumnezeu nu l-a putut crea pe om ca să-l pedepsească, să-l chinuiască şi aşa mai departe…
Omul într-adevăr poate ajunge în iad, dar mai întâi ajunge în iadul lui, în iadul pe care şi-l face el, prin viaţa lui, prin păcatele lui, prin nepăsarea lui, prin învârtoşarea lui. Da, în felul acesta ajunge în iad. Şi dacă ar fi în rai cu starea asta, tot în iad ar fi.
Aşa că fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul.
Părintele Teofil Părăian
