Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată. Ați auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Proorocul Isaia: Așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Is. 57,15)?
Oare nu vreți ca Dumnezeu să fie cu voi? Dacă vreți, țineți bine minte: El Însuși spune că este în inimile celor smeriți și le înviorează – iar noi câtă nevoie avem să ne fie înviorate inimile!
Oare nu vreți ca Dumnezeu să caute spre voi? Dacă vreți, să știți și să țineți minte că Dumnezeu caută spre cei smeriți cu inima. Țineți minte, țineți minte și cuvintele Apostolului Iacov: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iac. 4,6).
Oare vreți ca Domnul să vă stea împotrivă, oare nu vreți să primiți harul? Dacă vreți, țineți minte ce e smerenia, ce este această sfântă virtute, care este atât de plăcută Domnului, pentru care Domnul este cu noi și caută spre noi.
Ea este diametral opusă mândriei. Cei smeriți sunt cei săraci cu duhul, care țin minte neajunsurile lor, care-și îndreaptă privirea spre adâncurile inimii lor, care iau aminte întotdeauna, neobosiți, la mișcările inimii lor, care urmăresc orice necurăție pe care o văd în inima lor.
Sfinții, care împlineau întotdeauna poruncile lui Hristos, care Îl iubeau pe Hristos, înaintea ochilor minții cărora stătea Domnul întotdeauna, își aminteau mereu de smerenie și se rugau întotdeauna să o primească.
Hristos spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Mt. 11,29). Domnul ne poruncește să învățăm de la El smerenia, Domnul poruncește să Îl urmăm în smerenie. Smerenia s-a vădit în toată viața pământească a Domnului. Ea a început chiar de la nașterea Sa, fiindcă S-a născut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, nebăgat în seamă – S-a născut într-o peșteră pentru vite, a fost pus în iesle.
După aceea nu a dat, oare, toată viața Sa nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, când a vrut să-L omoare pe Mântuitorul Nou-Născut și i-a trimis pe ostașii săi ca să-i ucidă pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut să trimită o legiune de îngeri dintre legiunile aflate întotdeauna la porunca Lui, oare n-ar fi putut să îl doboare pe Irod? Firește că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie și a fugit în Egipt de mânia lui Irod.
De câtă smerenie a dat dovadă pe urmă în viața Sa, mergând două sute de kilometri pe jos până la Ierusalim la prima chemare a celor ce aveau nevoie de ajutorul Lui, fără să aibă unde să-și plece capul!
Oare n-a arătat o pildă de smerenie desăvârșită, cu totul neobișnuită, atunci când a spălat picioarele ucenicilor? Aceasta este marginea smereniei.
Cât privește smerenia de care a dat dovadă înaintea judecății, când a fost dus pe Golgota, când a fost răstignit pe Cruce, despre ea nu cutează să vorbească gurile omenești – atât este de mare, nemăsurată.
Domnul poruncește să învățăm de la El smerenia. Dar cine își amintește acum de smerenie? Smerenia este o însușire a sufletului omenesc pe care cei mândri o înfierează cu dispreț, fiindcă ei nu cred în Hristos, au ales alte căi decât calea Lui: ei spun că smerenia este duh de robie, că cei smeriți sunt robi, lipsiți de calitatea cea mai necesară, indispensabilă, lipsiți de duhul protestului, al împotrivirii cu forța în fața gravelor probleme ale omenirii.
Există adevăr în asemenea afirmații? Nu, nici urmă. Despre cei smeriți trebuie să spunem nu ceea ce vorbesc cei care-i înfierează, ci cu totul altceva, și anume că ei nu sunt robi, care se supun răului și silniciei, ci singurii biruitori asupra răului și silniciei. Trebuie spus că numai ei se luptă cu adevărat împotriva răului, căci dezrădăcinează din inimile lor și din inimile celorlalți oameni înseși izvoarele răului. Ei nu cred că pricina răului constă doar în imperfecțiunea relațiilor sociale.
Cel smerit nu este rob, ci e ostaș adevărat al lui Hristos.
Cât de puțină este acum smerenia, nesfârțit de puțină! Imensa majoritate a oamenilor disprețuiește smerenia, nădăjduind spre întâietate și dominație în lumea aceasta. Aproape că nu găsești oameni cu adevărat smeriți, smerenia e dată uitării, dată de tot uitării. La smerenie se gândesc cei care merg din toată inima spre calea lui Hristos, care învață smerenia de la El.
Lucrul acesta poate părea ciudat: cum pot sfinții, care prin calitățile lor morale, prin înălțimea la care au ajuns, îi întrec cu mult pe ceilalți oameni, cum pot ei să se creadă, cu desăvârșită sinceritate, mai prejos decât toți ceilalți? Temeiul sfințeniei lor este acela că nu se îngâmfă socotindu-se mai presus de cineva, ci își osândesc propria inimă.
Sfinții țineau sub observație, cu o atenție neobișnuită, fiecare mișcare a inimii și vedeau în ea până și cea mai mică necurăție – iar dacă o vedeau și-o aminteau întotdeauna, și ca atare se socoteau nevrednici înaintea lui Dumnezeu.
Oamenii mândri și obraznici îndrăznesc să judece despre toate lucrurile cele mai înalte și mai sfinte; cei smeriți sunt lipsiți de obrăznicie, sunt modești și liniștiți. Asemenea exemple găsim din plin în Sfânta Scriptură și în Viețile Sfinților.
Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât Avraam cel drept, care a primit mari făgăduințe și a fost numit ,,prieten al lui Dumnezeu,,? Iar acest mare om nu înceta să se numească „pământ și cenușă” pe sine însuși. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât David, Proorocul și Împăratul? Iar acesta spunea despre sine însuși: Eu vierme sunt și nu om, ocara oamenilor (Ps. 21,6). Acestea sunt chiar cuvintele lui, rostite cu o deplină sinceritate. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu, prin ostenelile sale, decât Apostolul Pavel? Iar el se numește pe sine „cel dintâi dintre păcătoși”, atât îi erau de străine orice obrăznicie și îngâmfare: era sfios, nu obraznic, spunea despre sine că se află în mijlocul corintenilor întru neputință și frică și cutremur mare. Această adâncă smerenie este un exemplu pentru noi toți, care suntem nesfârșit de departe de Apostol.
Trebuie să ne gândim întotdeauna cu osârdie la smerenie și să o cerem de la Dumnezeu. Prin niciun fel de eforturi proprii nu putem dobândi această virtute. Smerenia este un mare dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc cei care Îl iubesc din toată inima, care năzuiesc să împlinească poruncile lui Hristos. Numai acestora le va da Domnul acest mare dar, iar când inima omului este smerită Se sălășluiește în ea Duhul Sfânt.
Vedeți ce mare fericire este să fii smerit, vedeți cât de greu este să fii smerit? Să aveți nădejde și să știți că fiecare pas făcut pe calea lui Hristos vă apropie de sfânta smerenie. Dacă veți înmulți și veți îndesi pașii aceștia, cum au făcut apostolii și toți sfinții, vă veți apropia de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Săi: Cel mai mare dintre voi să le fie slugă tuturor, căci cine se va înălța va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat (Lc. 18, 14).
Ce nesfârșit de des se împlinesc aceste cuvinte ale lui Hristos! Cât de mulți sunt cei mândri, care năzuiesc să ajungă mai presus decât toți, dar cad apoi mai jos decât toți! Cât de mulți au fost cei smeriți, nebăgați în seamă, născuți în familii sărace, care au dus-o tare greu la începutul vieții lor, dar apoi au devenit oameni mari!
Mulți, mulți oameni ce proveneau din cele mai joase sfere sociale au fost înălțați de Dumnezeu pentru smerenia lor mare, nemăsurată. Domnul spune: Mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi (Mt. 19,30). Așa se întâmplă și în viața noastră, așa va fi la Înfricoșătoarea Judecată. Cei dintâi vor deveni cei din urmă, cei nebăgați în seamă, cei disprețuiți, vor fi cei dintâi. Este nevoie de foarte multă osteneală pentru a nu uita de smerenie; este nevoie de foarte multă osteneală pentru a o câștiga.
Trebuie să ținem minte cuvintele Apostolului Petru: Supunându-vă unii altora, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (I Pt.5,5). Țineți minte: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Țineți minte că Domnul Iisus Hristos S-a smerit pe Sine chiar până la moartea pe Cruce. Iar noi trebuie să năzuim spre smerenie, să o cerem mereu de la Dumnezeu: Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul găndului smerit dă-mi-l mie, slugii Tale!
Să știți și să țineți minte că, dacă omul va avea în minte întotdeauna aceste cuvinte sfinte, va primi de la Dumnezeu adânca virtute a smereniei. Amin.
Din Sfântul Luca al Crimeii, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, pag. 53-62
