Astăzi am pășit pe cea de-a doua treaptă a postului. S-a săvârșit Canonul cel Mare, iar sufletul rămâne răscolit, amintindu-și de atâtea fărădelegi ale omenirii, în care, vrând-nevrând, se regăsește și el.
Este vremea să ne plângem păcatele – pe cele personale, dar și pe cele care apasă asupra lumii întregi. Postul nu este doar despre noi, ci și despre durerea din jurul nostru. Iar durere e multă – bătrâni cărora li s-a luat ultimul bănuț prin înșelăciune, case mistuite de foc în plină iarnă, omoruri din invidie, supărare... Iar peste toate, războiul din vecinătate, care de patru ani continuă să aducă suferință.
Poate că tocmai de aceea Canonul ne pune înainte chipuri căzute și ridicate, păcate și pocăință, moarte și nădejde. Ca să înțelegem că începutul păcii este în inimă. Că războiul din lume își are rădăcinile în războaiele noastre lăuntrice. Și că fără vindecarea acestora nu vom vedea liniște nici în jur.
Postul ne cheamă să oprim, măcar în noi, cercul răului. Să ne împăcăm. Să iertăm. Să ne rugăm mai adânc. Să luptăm – nu cu armele, ci cu lacrimile pocăinței și cu schimbarea inimii – pentru pace.
Pr. Octavian Moșin
