Am ajuns în preajma Sfântului și Marelui Post. Nu i se spune „mare” doar pentru durata lui, ci mai ales pentru adâncimea la care ne cheamă și pentru folosul duhovnicesc pe care, dacă este trăit cu sinceritate, îl poate aduce fiecăruia dintre noi și întregii comunități din care facem parte.
Avem binecuvântatul prilej de a începe această călătorie către Învierea Domnului. Toate drumurile unui creștin, obișnuiesc să spun, ar trebui să ducă spre Înviere. Dacă pașii noștri nu se îndreaptă într-acolo, riscăm să rătăcim în lucruri mărunte și trecătoare. Postul ne readuce direcția, ne reașază privirea și ne amintește pentru ce trăim.
Fie ca această perioadă de postire să ne fie spre pocăință, adică spre îndreptare, curățire și sporire în râvnă pentru o viață mai bună și mai plăcută lui Dumnezeu.
Postul rămâne, până la urmă, un mijloc duhovnicesc prin care ne folosim de darul înfrânării, ne disciplinăm dorințele, ne limpezim gândurile și ne întărim legătura cu Bunul Dumnezeu prin rugăciune. În același timp, ne deschidem mai mult față de aproapele nostru, prin iertare, milostenie și prin tot binele pe care îl putem face. Pentru că postul fără dragoste și fără milă își pierde rostul.
Cu toții greșim, însă nu toți avem curajul să ne ridicăm și să ne îndreptăm. Și noi, slujitorii, suntem supuși acelorași neputințe și greșeli. De aceea vă spunem din inimă: „Iertați-ne! Și Domnul să vă ierte!”, pentru ca împreună să pășim iertați, ușurați și cu mai multă nădejde pe calea îndreptării vieții noastre.
Pr. Octavian Moșin
