Fiecare dintre noi, chiar fiind oameni ai Bisericii, purtăm încă amprenta lumii. Vrem să fim mari, puternici, importanți, să avem un statut deosebit și să ni se acorde o atenție specială, chiar și în sfântul lăcaș.
Problema apare mai ales atunci când aceste porniri sunt întărite de gândul că am ctitorit sau am sprijinit anumite lucrări la biserică, socotind că, prin aceasta, comunitatea bisericească, în frunte cu preotul, ar fi obligată să ne acorde o cinste deosebită și să se supună voii noastre.
Nu de puține ori, astfel de oameni ajung să îndrăznească să impună reguli după bunul plac și să ia decizii în locul celorlalți.
Tocmai aici însă, în casa Domnului, suntem chemați să trecem prin școala smereniei, unde învățăm să ascultăm și să ne golim de noi înșine – într-un cuvânt, să slujim, iar nu să căutăm să ni se slujească.
Aceasta este și învățătura pe care am ascultat-o în Evanghelia de Duminica a V-a: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”
Aici se vede și măsura vieții creștine: să știm a ne dărui, a îmbrățișa și a răbda, căci dragostea tocmai astfel se împlinește.
Pr. Octavian Moșin
