Comunicarea persupune mai multe înțelesuri. Sunt niște principii de bază, care se sprijină reciproc. Dacă e dificil a învăța să comunicăm cu semenii, pe care îi vedem și îi simțim la propriu, atunci cu atât mai greu ne este să vorbim cu Dumnezeu.
Sunt niște vârste ale comunicării. Când îl descoperim pe Dumnezeu pornim de la comunicare simplă, minimală, de la un ABC. Nu putem ști totul deodată, avem nevoie de timp. Toate se învață, inclusiv comunicarea, care este un fenomen complex, cu reușite și eșecuri. Și Dumnezeu ni se descoperă pe măsura creșterii și înțelegerii noastre duhovnicești.
Dar, deoarece oamenii caută în exclusivitate o cunoaștere a celor exterioare și materiale, capacitățile lor de comunicare interioară – cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu – se atrofiază. Iată de ce observăm că unii nu mai caută, nu-și mai pun întrebări… nu mai au sentimente…
Dificultatea e amplificată și de mediul în care trăim. Dacă la începuturile creației a fost un mod de comunicare, ulterior pervertit, omul de astăzi trăiește într-un tumult, într-o permanentă gălăgie, fără să dorească să audă ce se întâmplă în jur, în sufletul altuia.
Trebuie să ne raportăm la ceea ce cu adevărat se numește vorbire sau comunicare. Nu putem să îl înțelegem pe Dumnezeu ca persoană până când nu am învățat să comunicăm cu persoanele din jur.
Capcana omului de astăzi este singurătatea în care se pomenește. Și dacă nu învață să mediteze, să fie în lumea lui interioară, să vorbească cu Dumnezeu, ajunge să înnebunească sau să urle de singurătate. Se simte abandonat și inutil. Însă cel care a reușit să ajungă la o comuniune cu Dumnezeu caută și așteaptă clipa scufundării în această singurătate, liniște… Cel care a gustat din dumnezeire caută cât mai des să fie în comuniune cu Cel de Sus.
Dacă ne transformăm în mașini, ajungem să comunicăm doar în cifre. Nu e corect să rămânem simpli spectatori la tot ce se întâmplă în viața aceasta. Nu trebuie să rămânem simple unelte, ci să fim sau să devenim co-participanți la actul mântuirii sufletelor noastre și a celor din jur. În fața mesajului acestei lumi nu e voie să rămânem pasivi, trebuie să fim provocați să reacționăm maximum de corect.
Avem nevoie de comuniune și pentru a nu rămâne niște indivizi, pentru a ne transforma în persoane create după chipul lui Dumnezeu și care, prin permanentă desăvârșire, ar încerca să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Dar ca să ne asemănăm cu El, e nevoie mai întâi să-L cunoaștem, să-I vorbim, să ne împărtășim din El.
De asta zicem că cuminecarea este împărtășire, participare la viața Bisericii, care este Hristos. Este chemarea lui Dumnezeu de a veni și de a participa la viața divină, este fuga de zgomotul de afară. Este concentrarea pe Cuvântul, adică Hristos, care se jertfește la fiecare Liturghie și ni se oferă din dragoste față de creatura Sa.
Preot Octavian MOȘIN