„Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând cu faţa la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonesti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.”
(Fapte 9. 1,5)
Ceea ce s-a petrecut cândva cu Apostolul Pavel în drum spre Damasc, se repetă deseori si cu noi în viaţa noastră. Dorim noi sau nu – lumea se împarte în două tabere: prigonitori si prigoniţi. Nu ne oprim aici la moment, ci vom vorbi mai jos despre asta.
Vrem să menţionăm un lucru important. Interesantă şi frumoasă este judecata lui Dumnezeu. Le ia asupra Sa pe cele mai urâte şi rele şi neputincioase ca să le facă frumoase, bune şi puternice. A luat firea omenească care era căzută de la slava cerească şi a îndumnezeit-o. Şi-a asumat Sieşi blestemul, crucea şi moartea şi le-a prefacut în binecuvântare, viaţă şi biruinţă. Şi ceea ce vedem la alegerea apostolilor, a ales cele nebune şi neputincioase ale lumii ca să ruşineze pe cei puternici şi înţelepţi ai ei. Chemându-l pe Pavel, Dumnezeu face din prigonitor, apostol. Şi anume în acestea se vede frumuseţea gândirii lui Dumnezeu.
Atunci când Hristos ne spune să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6. 33)nu ne spune de o simplă dreptate aşa cum o înţelegem noi deseori, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, ci dreptatea Lui, adica felul cum El gândeşte şi vede lucrurile. Şi prin alegerea sfântului Pavel la slujirea apostolică, Dumnezeu ne arată felul de gândire al Lui. Ne arată că El nu doreşte ucenici sau slujitori căldicei precum suntem noi uneori, căci atunci când omul este sau rece sau fierbinte înseamnă că are o viziune, o oarecare lucrare, deşi e rea uneori. Şi Dumnezeu, implicându-se, poate să facă lucruri minunate cu el şi prin el. Dar când omul e căldicel, e ca sarea care şi-a pierdut gustul si care nu-i bună de nimic, decât numai să fie aruncată afară. (Matei 5. 13)
Este nevoie de foc care să ardă în noi necontenit. Creştinii trebuie să poarte necontenit focul iubirii lui Hristos până vor deveni curaţi ca aurul. Aşa, însă, să mocneşti este lucrul lumii.
Lumea, care e distrusă de păcat, nu poate fi mântuită aşa cumva. Nici într-un caz! Ci aşa cum a spus cineva: „Doamne, dacă sunt puţine lemne în topitoare – iată trupul meu”. Cu parere de rău starea noastra spirituală e alta. Şi ceea ce ne poate spune Dumnezeu este ceea ce a spus-o cândva prin gura Sfântului apostol Ioan Teologul în Apocalisă: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici fierbinte! O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol”. (Apocalipsa 3. 15, 17)
Pavel mergea spre Damasc … Atunci când s-a săvârşit minunatul eveniment al mântuirii noastre, întruparea lui Hristos, el a auzit şi totuşi acesta nu l-a convins, ci a trezit în el dorinţa de a urma mai cu osârdie predaniile părinţilor pe care le vedea ca adevăr absolut, descoperit prin Moise, de însăşi Dumnezeul cel viu. Şi totuşi, pentru că era hotărât sa urmeze lui Dumnezeu din toata inima, cu toata puterea şi încrederea şi să rabde pentru numele Lui orice greutate şi încercare – singur Dumnezeu i se descoperă în drum spre Damasc. El mergea, suflând încă ameninţare împotriva ucenicilor Domnului, având scrisoare de la arhiereu că, dacă va găsi acolo pe vreunii, atât bărbaţi cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Şi când se apropia de oraş, o lumină din cer ca de fulger l-a învăluit deodată.
Lumină din cer l-a învăluit … El mergea ca să prindă pe creştini şi dintr-o dată înaintea lui a stat Hristos în strălucirea slavei Învierii Sale. Era o arătare deosebită de cea din muntele Taborului care-i umpluse de bucurie pe Petru, Iacob şi Ioan, făcându-i să zică: „Doamne ce bine este să fim aici .” (Matei 17.4). Aici era arătarea slavei lui Dumnezeu care stă inaintea unui om care se manifestă ca un vrăjmaş al Lui, dar totuşi o arătare plină de blândeţe, de dragoste şi chiar am spune: de gingăşie. Şi în această lumină Pavel Îl recunoaşte pe Hristos cel înviat, care nu demult fusese răstignit în afara Ierusalimului. Şi adevarat că a înviat! Adevărat că El este Cel care se numea, care Îl ştiau ucenicii Lui şi pe care din zi în zi Îl descoperea lumea.
Pavel a orbit… Această lumină i-a închis vederea celor pământeşti. Timp de câteva zile n-a văzut, nici a mâncat, nici a băut ceva, ci a retrăit acea schimbare a valorilor, a dreptăţii, a încrederii şi a propriilor căi spre Dumnezeu.
Pe fundalul acestor evenimente, cu certitudine putem spune că fiecare dintre noi trece pe un drum asemănător cu cel care ducea spre Damasc. Fiecare dintre noi trebuie să se vadă pe sine şi locul său în aceste evenimente. Avem şi noi nevoie de acea lumină care să ne orbească, luîndu-ne privirea de la cele pământeşti, o lumină în care să ni se descopere adevarul aşa cum îl vede Dumnezeu. Acel adevăr care să ne schimbe viziunea asupra vietii.
Fiecare din noi porneşte, în simplitatea lui, spre a-I sluji lui Dumnezeu, şi trebuie să înteleagă că uneori la aratarea unei scântei a strălucirii slavei lui Dumnezeu va fi nevoit să-şi schimbe părerile care le-a avut odinioară asupra unor lucruri.
Pavel retrăind până la capăt cele ce i-au fost descoperite în această intâlnire, n-a mers la nici unul din apostoli ca să-i povestească ceva despre Hristos, ci singur a mers de a spus oamenilor cele ce i-au fost arătate lui şi ce anume poate spune el singur cu încredere mare.
În asta se arată frumuseţea şi măreţia vietii apostolilor şi nu numai a lor, ci şi a creştinilor primelor veacuri şi a tuturor care de la ei au cunoscut adevărata credinţă. Dar au retrăit această credinţă nu ca pe o simplă povestire, ci ca o proprie întâlnire cu Dumnezeu. În acestea e puterea cuvântului fiecărui creştin care vorbeşte despre Dumnezeu şi despre credinţa sa în El.
Când omul vorbeşte din auzite, toate acestea sunt neputincioase, dar când spune despre cele ce s-au născut prin experienţă în inima lui, cuvintele lui sunt ca focul care are putere să încălzească şi să înmoaie cele mai învârtoşate inimi.
Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)
un capitol din romanul Timpul Cernerii
Sursa: http://arhimaugustin.info/
