Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale. Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului.” Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios.
Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă troparele pentru sfinţi cuvioşi, „nevoinţe mai presus de fire”. Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi postul, nu este post în sensul adevărat al cuvântului cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile… Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înfrânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă. Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta?
În măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti. Noi râvnim către cele ale vieţii veșnice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, „Dumnezeu este dragoste”. Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veșniciei.
Din Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 121-122
